Anul comemorativ al Sfinţilor Brâncoveni ne-a revelat uriaşa lucrare ziditoare săvârşită de aceşti martiri pe pământ. Din nepreţuitul tezaur faptic al sfinţilor scânteiază însă uneori inedite secvenţe de viaţă care, în lumina celor petrecute în acest an, capătă o cu totul altă valoare. Existenţa încă a „puţului cu lanţ“, cea mai veche fântână din Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, unde au poposit într-o zi de Paşti Sfinţii Brâncoveni, cum recent am aflat, poate fi considerată o adevărată minune.
Într-o monografie din 1946 a satului Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, semnată de învăţătorul Ioan Ţugulea, păstrată la Arhivele Naţionale ale României, în fondul de documente al Ministerului Instrucţiunii, Dosarul 510/1946, de 159 file, dăruită cu generozitate autorului de către părintele Adrian Lucian Scărlătescu, slujitor la Catedrala din Urziceni, am descoperit relatat un episod inedit din viaţa Sfinţilor Martiri Brâncoveni, petrecut cu mai bine de trei secole în urmă la cea mai veche fântână, încă funcţională, din acest sat: „puţul cu lanţ“. Bucuria şi emoţia au fost cu atât mai mari cu cât în copilărie m-am răcorit şi eu cu apa sfinţită a acestei fântâni, împreună cu toţi gurbăneştenii şi coţofenenii care-şi aveau gospodăriile în apropierea ei.
Existenţa acestei fântâni este legată de numele boierului Guran-ban, cel de la care satul pare a-şi fi luat numele. Pentru prima oară, numele boierului apare menţionat în documente în timpul domniei lui Radu Mihnea (1601-1623), după omorârea mişelească a lui Mihai Viteazul la Turda, în 9 august 1601. Imediat după uciderea postelnicului Dragotă de către domnitorul Radu Mihnea, mai mulţi boieri, printre care şi fiul lui, Guran-ban, au fost înlăturaţi din dregătorii. Aşa a ajuns oropsit banul la „ocina sa din mijlocul Vlăsiei“. Adică pe pământul moştenit în Bărăgan, pe cursul râului Mostiştea. Dintr-o scrisoare a unui călugăr de la Schitul Codreni, din apropierea Gurbăneştiului, întemeiat pe la 1677 şi înecat de comunişti în apele Mostiştei în 1985, către Mitropolitul Luca al Ugro-Vlăsiei, aflăm că banul Guran fusese căsătorit de trei ori şi că „era bătrân şi orb“.
Acest boier alungat din dregătorie avea să facă un puţ cu cumpănă la Gurbăneşti, act de bine în „lumea de aici“, liant cu „lumea de dincolo“. Puţul era renumit pentru acele vremuri datorită calităţii apei şi pentru faptul că era unicul dotat cu lanţ în întreaga zonă. De unde şi numele „Puţul cu lanţ“, sau „La lanţ“, cum îi spun şi astăzi gurbăneştenii. Fântâna era săpată în marginea vestică a micii aşezări de bordeie, probabil în apropierea vadului Mostiştei, unde se afla podul de lemn care lega peste apă satele Gurbăneşti şi Coţofanca. Nu în răscruce, pentru că acolo „se aruncă toate făcăturile“, nici pe locul vreunui cimitir, ca să nu se poată odihni binefăcătorul, ci în loc ales, cu izvor bun, dătător de viaţă. Căci cel ce ridică o fântână are „porţile Raiului deschise şi va fi pomenit de comunitate“, cum spune conf. univ. dr. Gabriela Rusu-Păsărin în studiul „Fântânile - ochii pământului“.
Cu caii voievodali „La lanţ“
La acest puţ renumit al lui Guran-ban a poposit într-o primăvară şi familia martirică a Sfinţilor Brâncoveni. Iată cum este relatat episodul în monografia pomenită mai sus: „Ierofteiu ieromonahul, superiorul schitului Codreni, ce există şi azi, scria prin anul 1696-1697 că Vodă Brâncoveanul a pornit de la domnie în Sf. zi a Vinerei Paştelui spre Palatul lui Beizadea Răducanu la Obileşti, localitate ce există şi poartă acelaşi nume. Brâncoveanul a pornit prin Lilieci, dar pornindu-se un zăpor de ploaie, a luat-o prin Codreni rămânând aici la palatul său. În ziua întâia de Paşti şi-a luat feciorii, s-au urcat în caleaşcă şi au pornit la drum, adăpându-şi caii la puţul cu lanţ al Banului Guran, puţ ce este şi astăzi, având apa cea mai bună şi folosită de majoritatea locuitorilor din sat. Această scrisoare păstrată şi acum la Academia Română sub numărul 14, pachetul 39 Documentul 8L ne sprijină mult în afirmaţia noastră, spulberând pe cele contrare…“
Autorul monografiei citează episodul inedit din viaţa Sfinţilor Brâncoveni ca argument al faptului că satul Gurbăneşti îşi revendică numele de la banul Guran.
Cu siguranţă, prezenţa Brâncovenilor în acest sat, menţionată în scrisoarea ieromonahului Ierofteiu, nu este singulară, de vreme ce „pornirea“ spre Obileştii din apropiere, unde îşi aveau ridicat un tainic, dar impresionant palat, includea, din motive de securitate sau din cauze meteorologice precum cele relatate, şi această variantă de drum. Cu atât mai mult cu cât posedau la Gurbăneşti o moşie impresionantă, pe care trebuia să o moştenească Radu (Răducanu), cel de-al treilea fiu al voievodului. Ipoteza este susţinută şi de afirmaţiile bătrânilor din satul vecin, Coţofanca. Ei spun că numele satului lor ar proveni de la miile de coţofene care făceau o gălăgie infernală când trecea cu caleaşca prin pădurea din apropiere doamna Marica, soţia lui Constantin Brâncoveanu, în drum spre Obileştii vechi.
Emoţie în timpurile de azi
Pentru noi, gurbăneştenii de azi, urma trecerii martirilor lui Hristos pe pământurile noastre ne emoţionează. Ne bucură şi ne întăreşte. Căci, iată, după mai bine de trei secole, descoperim cu mândrie că şi noi, nişte ţărani uitaţi de lume în vipia Bărăganului, am fost căutaţi de sfinţi. Iar fântâna unde ei îşi adăpau caii şi-şi răcoreau inimile la vreme de vară ne-a săturat cu apa ei şi pe noi, ne-a tămăduit suferinţele, ne-a făcut să rodească grădinile şi să ne crească animalele, ne-a curăţat veşmintele, ne-a purificat tinereţea mireselor noastre şi ne-a întregit hrana cea de toate zilele. Şi lucrul acesta ne dă putere să mergem mai departe încrezători şi biruitori spre mântuire, cu mirul martiriului lor însemnaţi pe frunte.
