Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Fără credinţă nu putem face un pas înainte“
Nu cu mult timp în urmă, regizoarea Cătălina Buzoianu a primit un semn al preţuirii profunde, acordat pentru tot ceea ce a realizat de-a lungul carierei, titlul de Doctor Honoris Causa. Fragilitatea sa aparentă a indus în eroare de multe ori. De ce? Pentru că sub acest înveliş se ascunde o femeie puternică, a cărei experienţă de viaţă este copleşitoare. Este un artist ale cărui realizări izbesc sufletul cu frumuseţea lor, nu poţi trece cu vederea peste ele, sunt ceva ce trebuie şi chiar este obligatoriu să aşezi deoparte pentru zile grele. A ales să-şi pună în slujba teatrului în urmă cu multă vreme forţa şi sufletul. De ceva timp însă cercul s-a închis şi bagheta de regizor a fost aşezată undeva deoparte. Locul ei a fost luat de mâinile nepoţilor pe care a decis să-i plimbe şi cărora să le stea alături, fără grija teatrului…
La spectacolele pe care le-a pus de-a lungul vremii în scenă se rupeau uşile, şi nu este o figură de stil. Oamenii erau atinşi de febra teatrului, de bucuria de a vedea actorii acolo unde se încadrau atât de frumos: pe scenă. Studenţii care au ieşit din mâinile ei au ajuns acolo unde profesoara lor i-a condus, spre înălţimi. A fost decan al Facultăţii de Teatru (UNATC) după 1990. A descoperit şi a lansat actori. A scris cărţi despre teatru, despre oamenii de teatru, despre personaje de teatru. Cătălina Buzoianu este iubită de spectatori, de oameni de teatru. După o carieră şi o recunoaştere internaţională de peste 40 de ani, cu peste 100 de mari spectacole puse în scenă, cu premii importante acordate în ţară şi în străinătate, regizoarea a renunţat la teatru imediat după premiera cu „Scamatorul din Lublin“, de la Teatrul Evreiesc. „De multă vreme spun că am terminat cu teatrul. Nu am avut de ales. Am onorat partea aceasta a profesiunii cât am putut. Nu înseamnă că nu mă gândesc la trecut cu pasiune chiar, dar acum s-a terminat şi trebuie să înţeleg asta. Am nepoţi, o să stau mai mult în casă, o să văd cât mai puţină lume. Am pus punct. Sunt detaşată de tot, nu mă mai interesează nimic. Am făcut în viaţă tot ce am putut, am făcut poate prea mult, poate am stat prea mult în această profesie. Trebuia poate să plec mai devreme, aşa cum am plecat şi de la Institutul de Teatru... Am lucrat mult cu studenţii, nu numai din alte ţări, dar şi de pe alte continente la masterate şi la Centrul UNESCO, unde am făcut spectacole şi workshopuri. Cred mult în tinerii talentaţi şi în şansele lor. Nu i-am învăţat, i-am rugat pe studenţii mei să fie ei înşişi. I-am învăţat să nu mă copieze pe mine sau pe altcineva, să facă ce cred ei că e bine. Lucrurile se fac până la capăt sau nu se fac deloc. Puţini tineri reuşesc să iasă la suprafaţă, să se facă văzuţi. Unii dintre foştii mei studenţi sunt printre cei mai buni regizori din ţară. Am trăit o viaţă din plin şi am făcut din teatru exact viaţă. Cred că în teatru am făcut tot ce trebuia să fac. Am primit tot ce mi s-a oferit. Am făcut ce am crezut“, afirmă regizoarea Cătălina Buzoianu.
Credinţa în Dumnezeu a fost tot timpul prezentă în viaţa Cătălinei Buzoianu, în inima şi conştiinţa sa, până astăzi. „Fără credinţă nu putem face acel pas spre înainte. Ne izolăm de rest şi rămânem sub acest clopot. Această credinţă pentru teatru a fost integrată în cea mai importantă credinţă: pentru Dumnezeu. Am avut mereu credinţă în profesiunea mea. Am făcut tot ce am putut cu cea mai mare credinţă. Am avut credinţă în familia mea, în nepoţii mei. Am mai multe feluri de credinţă. Încă din copilărie am simţit şi s-a sedimentat această credinţă, această iubire pentru teatru şi mai departe nu am făcut altceva, şi dragostea pentru copii şi familia mea, tot ce am făcut a fost în interiorul acestei credinţe“, spune regizoarea Cătălina Buzoianu.
„Am avut mereu bucuria de a mă întoarce acasă“
De-a lungul timpului, a călătorit mult, în toată lumea, dar mereu gândul i se îndrepta către casă. Către ţară… „Am avut întotdeauna credinţa şi bucuria de a mă întoarce acasă. Aveam credinţa că numai aici sunt necesară, numai aici pot să spun ce vreau. Poate unora nu le pasă de pământul acesta românesc, dar nu mă gândesc la asta des. Mie mi-a păsat tot timpul. Nu am avut sincope în această credinţă. Am reuşit, pentru că am luptat singură, prin meseria mea. Viaţa mea a fost o succesiune de şanse, care mi-au atras foarte multe animozităţi. Am lucrat cu actori pe care i-am iubit şi îi iubesc. Cei care nu mai sunt rămân în conştiinţa mea, în adevărul meu. Rămân cu mine. Cei care sunt, cu atât mai mult. Nu m-am gândit că este un secret anume în privinţa prieteniei. S-a întâmplat că am muncit împreună, am crezut împreună, am fost împreună. Şi astăzi suntem aceiaşi. În plus, s-au adunat foarte mulţi cei care au venit rând pe rând alături de noi. Au fost câţiva pe care i-am iubit mai mult, cei cu care am lucrat au fost cei mai aproape de sufletul meu. Nu numai faptul că i-am iubit pe ei, ci faptul că i-am iubit pe toţi a contat şi că am fost împreună în tot ce am făcut. Nu am iubit pe nimeni decât dacă am simţit şi am mers după ce am simţit. Nu ştiu dacă mă interesa ceva anume, simţeam că actorul la care mă gândesc e pentru rolul acela. Nu era o chestie de interes, ci tot una de credinţă. Nu era o chestie de nimerit, ci una de siguranţă. Ştiam“, susţine regizoarea.
Nu a avut o copilărie prea fericită, dar a fost una în care şi-a sedimentat certitudinile. A mers după şi prin aceste certitudini. A fost premiată de nenumărate ori pentru multe şi memorabile spectacole create în ţară sau în străinătate, ceea ce înseamnă că regizoarea Cătălina Buzoianu a avut aprecierea specialiştilor, nu doar a spectatorilor.
„Pentru mine, Israelul a fost o experienţă existenţială“
A fost de trei ori în Israel, unde a montat mai multe spectacole în ivrit. „Pentru mine Paştele a fost o sărbătoare importantă mereu, am lucrat de trei ori în Israel şi am fost la Ierusalim, îmi amintesc Drumul Crucii, Golgota. Ce m-a impresionat pe mine acolo a fost că totul era istorie, nu era doar poveste. Pentru mine se leagă ce a fost în copilărie şi cu ce este acum. Paştele înseamnă ce înseamnă în Biblie, faptul că un Om Şi-a dat viaţa şi a suferit pentru noi, ceilalţi. Ce trebuie să ne rămână asta este! Pentru mine, Israelul a fost o experienţă existenţială, ca şi Polonia, şi Spania, şi Mexic, ca şi ţările din jurul Mediteranei, care m-au pasionat atunci când am făcut «Odiseea». Am făcut «Don Quijote», chiar în La Mancha, în Castilia, iar cu «Romeo şi Julieta», montat la Institutul de Teatru, am mers în Anglia şi am luat premiu acolo. Pentru spectacolele după Pirandello, am obţinut un premiu important la Agrigento, în Sicilia, acolo unde dramaturgul s-a născut. A fost foarte apreciată munca mea în străinătate. Cu «Cântarea cântărilor», versiunea rock, montată în Franţa, am mers în Corsica, în Grecia, în ţară spectacolul s-a jucat mai puţin. Am mai dramatizat şi «Levantul» şi «Visul», după Cărtărescu“, a mai spus Cătălina Buzoianu.