Icoana casei, o „zestre” care leagă generaţii

O întâlnesc mereu la târgurile organizate de Asociaţia Art Meşteşugurile Prutului: discretă, cu privire caldă şi voce domoală, nu-i place defel să iasă în evidenţă. Cel mai adesea, Valentina Acasandrei, meşter popular iconar, lasă îngeraşii pictaţi şi plămădiţi cu sufletul şi mâinile-i dibace să vorbească în locul ei. Iar atunci când o face, încearcă să transmită înţelesurile acelor creaţii care păstrează legătura dintre pământ şi cer, dintre om şi divinitate: „O icoană pictată pe sticlă sau pe lemn, păstrată în familie, este o zestre care, pe lângă valoarea de obiect de cult pe care o are, menţine legătura între generaţii, devine un simbol al identităţii şi unităţii unei familii”.

Meşterii populari sunt păstrătorii istoriei şi identităţii unui popor, toate obiectele realizate manual reflectând stilul de viaţă al strămoşilor, istoria unui loc şi a unei lumi în care interacţiunile sociale dădeau un înţeles profund cuvântului „comunitate”. „De-a lungul timpului, meşteşugurile au subzistat, iar în vremurile grele chiar au salvat oamenii din multe nevoi. De exemplu, după război, mai ales în zonele unde a fost şi linia frontului, cum sunt şi locurile natale ale mele de la Strunga, judeţul Iaşi, aproape totul era făcut una cu pământul, iar oamenii au fost nevoiţi să se descurce: femeile realizau de mână, din fibre vegetale, toate cele trebuincioase pentru casă şi familie, de la articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, până la aşternuturi, perdele etc. Iar bărbaţii ridicau din vălătuci căsuţele de locuit. Casa părintească în care locuiesc acum, una tipic ţărănească, din vălătuci, a fost ridicată în clacă, toţi oamenii din sat au venit şi au ajutat. Atunci, cuvântul «comunitate» conţinea într-adevăr puterea lui «împreună», fără a lăsa loc invidiilor mărunte care să le macine relaţiile”, spune Valentina Acasandrei, meşter popular iconar din Iaşi.

Lumea satului a rezistat cu greu valorilor de industrializare, iar acum se întâmplă un fenomen invers: agitaţia oraşului, a lucrurilor obţinute cu uşurinţă şi stresul cotidian îi fac pe tot mai mulţi „orăşeni” să aprecieze „liniştea colibei”, retrăgându-se în zonele unde timpul încă mai are răbdare. „Eu însămi am lăsat agitaţia oraşului pentru liniştea căsuţei natale, aici creez şi altfel, am mai mult spor, mă pot concentra mai bine asupra lucrului”, subliniază meştera, care a refăcut casa părinţilor şi a pictat-o pe exterior, dându-i o notă personală.

Sporul vine muncind, iar Valentina Acasandrei adaugă şi rugăciune - „fiecare ştie cât şi cum, e o taină ce nu se spune” -, iar din mâinile sale ies icoane, pe sticlă în mod special, dar şi pe lemn, îngeraşi care pot fi dăruiţi cu orice ocazie, dar şi păretare, acele pânze desenate, cu diferite tematici şi cu mesaje scrise, păstrate în scop decorativ pe pereţii caselor. Din dialogul cu Valentina s-a întrezărit aplecarea ei în mod special asupra icoanei şi în mod particular a celei pe sticlă, care derivă tot din lumea acelui sat pe care îl iubeşte atât de mult.

„La icoana pe sticlă stilul este preponderent naiv şi intervin şi acele zone de poveste, de exemplu în icoana Sf. Proroc Ilie, apar elemente care subliniază legătura cu lucrul pământului. Scenele se întrepătrund în mod firesc, mai ales că icoana pe sticlă a apărut în mediul sătesc, rural, primele icoane pe sticlă au fost pictate de ţărani din zona Nicula (Cluj). Mulţi nu ştiau carte, copiau mecanic scrisul, dar îmbogăţeau icoana cu trăirile lor, scene rurale (n.r. - pomi, case, unelte gospodăreşti, animale), ceea ce dădea o notă de originalitate lucrării. Îşi doreau să aibă în casă un lucru realizat de mâna lor, ceva personal. Acest obicei al transmiterii din generaţie în generaţie a unei icoane începe a se pierde, din păcate”, subliniază meşterul popu­lar cu o umbră de tristeţe.

Icoana ar trebui să fie într-o casă un simbol al familiei, care, dincolo de caracterul sacru, de rolul unui obiect de cult care mijloceşte apropierea, legătura dintre om şi Dumnezeu, ar trebui să aibă şi un rol identitar specific unei familii. „În trecut nu era gospodărie în care să nu fie o icoană pictată, cu un sfânt protector la care membrii familiei aveau mare evlavie. Aceasta era păstrată cu sfinţenie şi transmisă generaţiilor următoare şi pentru legătura pe care o păstra între trecut şi viitor. Să ne imaginăm cum bunicii şi străbunicii noştri îşi plecau genunchii în faţa icoanei şi se întăreau în credinţă, pentru ca apoi să depăşească orice obstacol întâlneau în cale, să depăşească pierderile, să înfrunte neputinţele. Este, fără nici o îndoială, o zestre care, pe lângă valoarea de obiect de cult pe care o are, menţine legătura între generaţii, devine un simbol al identităţii şi unităţii unei familii”, a subliniat Valentina Acasandrei.

De altfel, icoana, de la cea naivă, pe sticlă, şi până la cea monumentală, zugrăvită pe zidurile bisericilor, are un loc central în creaţia meşterului popular. Cu modestie, povesteşte cum a pictat biserica din satul natal (Hăbăşeşti, judeţul Iaşi), pe cea din Abano Terme, din vecinătatea orașului Padova, sau pe cea a Mănăstirii „Sf. Petru şi Pavel” din Vatra Dornei şi cum o sperie albul pereţilor, care, pe măsură ce se lasă cuceriţi de chipuri sfinte, o liniştesc şi îi aduc o pace greu de descris în cuvinte. „Mă sperie albul, dar cu cât ocup spaţiul, mă liniştesc şi nici nu-mi mai dau seama când trece timpul. De multe ori te simţi neputincios, fiecare ştie câtă rugăciune face în taină, dar trebuie să ştii când să începi şi când să te opreşti chiar şi la o icoană micuţă. Sunt tainele fiecărui iconar, pe care le ştie doar el. De multe ori am simţit rugăciunea celorlalţi, a comunităţii în special, iar asta se întâmplă atunci când pictezi la o biserică; tu eşti nevrednic, dar eşti ajutat de oameni, ei te poartă cu rugăciunea tot înainte. Ştiţi, avem nevoie de oameni şi trăim între oameni, dar, de exemplu, eu când mă aflam în faţa pereţilor albi, chiar dacă mă speriau, acolo mă simţeam cel mai bine, pictând în liniştea şi ecoul care se spărgea de pereţi”, încearcă Valentina Acasandrei să ne explice o stare care cu greu poate fi transpusă în cuvinte.

Valentina Acasandrei participă şi la diferite ateliere şi activităţi organizate în şcoli, contribuind astfel la transmiterea tradiţiilor autentice. Educaţia, spune ea, se face în timp, însă dacă nu există o disciplină prin care să fie promovat meşteşugul tradiţional, cel puţin aceste ateliere organizate în şcoli sau aici, la târguri, cu participarea copiilor, sunt utile, chiar dacă nu suficiente. În cadrul unor astfel de activităţi, copiii ajung să aprecieze lucrul de mână, să deosebească un obiect autentic de unul contrafăcut sau un kitsch şi, poate, pentru a-şi descoperi anumite abilităţi sau un talent deosebit.

Când îi priveşte pe copii, Valentina Acasandrei îşi trăieşte propria copilărie de pe o ulicioară din dealul Copoului, din apropierea Bisericii Toma Cozma. Aici, într-o zi toridă de vară, fetiţa cu ochii blânzi, dar curioşi privea la trecerea unui convoi mortuar, caleaşca trasă de cai purtând-o cu gândul în mijlocul unei poveşti. „Pentru un copil de şcoală primară, acea scenă mi-a părut extraordinară şi nu ştiu de ce, am transpus-o pe hârtie, cu toate detaliile. Astfel şi-au dat seama părinţii mei că eram talentată la desen şi m-au încurajat să-mi urmez calea”, a spus meşterul popular iconar.