Viaţa monahală este viaţă de nevoinţă prin ascultare, care înseamnă a auzi, a înţelege şi a îndeplini. Asociată cu rugăciunea şi pocăinţa, nevoinţa conduce la biruinţă în viaţa monahală. Motiv pentru care viaţa monahală se numeşte viaţă de smerenie şi ascultare. Aşadar, monahul este îndemnat la smerenie şi ascultare pentru că "smeritul nu are de unde să cadă, iar ascultătorul nu poate să greşească". Monahul nu doreşte decât să se mântuiască; aceasta este biruinţa lui. El îşi impune o anumită nevoinţă, având nădejdea biruinţei, cu ajutorul lui Dumnezeu şi nicidecum fără El, pentru că Domnul ne atrage atenţia: "Fără Mine nu puteţi face nimic".
Când vine îmbrăcat în cămaşă albă şi se răstigneşte în faţa Sfântului Altar, având martori pe monahii şi fraţii din mănăstire, şi mai ales pe sfinţi, pe îngeri, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Mântuitorul, "care stau de faţă", candidatul la călugărie face o mărturisire şi angajament (jurământ) în acelaşi timp, referitor la viitoarea sa nevoinţă, având ca ţintă mântuirea sufletului. De aceea, când este întrebat de ce a venit căzând la Sfântul Altar şi la această sfântă însoţire (obştea monahală), el răspunde că doreşte viaţă pustnicească. Viaţa pustnicească înseamnă trăire în pustie, care presupune cu precădere post şi rugăciune, pentru că a trăi în pustie fără a fi preocupat de post şi rugăciune înseamnă a nu se îngriji de viaţa veşnică, ci mai ales de cea prezentă, adică de bunuri materiale şi diferite funcţii sau onoruri, iar acestea nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre o slăvire personală şi trecătoare. Mai mult, unii dintre monahi nu se numesc pustnici pentru că nu locuiesc în pustie, ci postnici pentru că postesc şi se roagă în locul lor de activitate, care este mănăstirea din oraş sau din apropierea satelor. De aceea, următoarea întrebare adresată candidatului la viaţa monahală lămureşte şi mai bine lucrurile, căci prin această exprimare a dorinţei sale, preotul săvârşitor al tainei îi solicită o precizare: "Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?" Atunci, conştient de greutatea lucrării la care se angajează, dar făcută cu scop mântuitor, ia ca ajutor pe Dumnezeu, fără de Care nu poate face nimic, şi răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte". Dorinţa lui este apreciată ca fiind un lucru bun numai de va fi dusă la bun sfârşit, indiferent cât de lungă va fi viaţa nevoitorului: "Cu adevărat bun şi fericit lucru ai ales numai de îl şi vei îndeplini, pentru că lucrurile bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc".
Cercetarea în vederea călugăriei
Urmează câteva întrebări premergătoare venirii la mănăstire a candidatului, care urmează să depună jurământul monahal sau, mai bine zis, doreşte să îşi asume responsabilitatea voturilor monahale. Urmarea vieţii monahale se face de bunăvoie, din propriul cuget, şi mai ales nu din cauza unei nevoi (greutăţi familiale, infirmităţi, handicap, lipsuri mari sau pentru că este urmărit de legile statului), căci Mântuitorul spune: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-mi urmeze Mie". Deci, este vorba de responsabilitate. În continuare, i se adresează alte întrebări privitoare la locul activităţii sale ca monah şi atitudinea sa faţă de superiori şi de confraţii din mănăstire: dacă va vieţui în mănăstire sau pustnicie, în feciorie (curăţie), în întreaga înţelepciune, căci, după cum spun psalmistul David şi înţeleptul Solomon în Proverbe, "începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu"; după care i se cere viitorului monah vieţuirea în cucernicie sau evlavie; toate acestea conducându-l pe monah pe calea mântuirii la Împărăţia cerurilor.
Ce se mai cere unui candidat la viaţa monahală se arată în învăţătura pe care o rosteşte preotul în auzul tuturor, stând în faţa Sfântului Altar, când se face referire la programul de vieţuire al viitorului monah: "...Deci, de voieşti să te faci monah, mai întâi de toate, curăţeşte-te pe tine de toată întinăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie în frica lui Dumnezeu. Câştigă-ţi smerită cugetare prin care te vei face moştenitor al veşnicelor bunătăţi. Leapădă îndrăzneala obiceiului celui lumesc. Ascultare să ai către toţi. Fără cârtire să fii în slujbele cele rânduite ţie. În rugăciune să fii răbdător. În privegheri nu pregeta. În ispite nu te mâhni. În postire nu slăbi şi cunoaşte că prin rugăciune şi postire se cuvine a îmblânzi pe Dumnezeu. În neputinţe şi boli nu te împuţina. Păzeşte-te dar şi de viclenele gânduri; pentru că nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de viaţa cea lumească şi să-ţi facă urâtă viaţa cea îmbunătăţită. Deci, se cuvine, dacă ai început a călători pe calea ce duce la Împărăţia cerurilor, să nu te întorci înapoi, pentru că nu vei fi îndreptat în Împărăţia cerurilor".
"Să nu te fereşti de sărăcie, nici de reaua pătimire…"
Dacă unui credincios obişnuit i se cere să iubească pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, aşa cum prevede prima poruncă a Decalogului şi cum ne învaţă Mântuitorul Hristos în convorbirea cu învăţătorul de lege preocupat de viaţa veşnică, cu atât mai mult monahului care a lăsat toate, asemenea Apostolilor, urmând lui Hristos pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, i se recomandă ca în viaţa lui, de acum înainte, să nu scape din vedere acest lucru: "Deci, să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe cineva din ai tăi, nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, nici odihna sau cinstea de orice fel ar fi..." La cele legate fiinţial de om, le adaugă şi pe cele care sunt în legătură cu existenţa materială, trupească. Apoi, sfatul şi îndemnul continuă: "... De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire, nici de defăimarea oamenilor sau de altceva care socoteşti a fi cu anevoie (de făcut), că vei fi oprit a alerga în urma lui Hristos". Candidatul la călugărie şi orice monah trebuie să caute exemple şi modele la înaintaşii în nevoinţele monahale (pe unii dintre ei îi va enumera într-o rugăciune care se citeşte în timpul slujbei de călugărie, între ei va fi pomenit şi sfântul al cărui nume îl va purta noul monah), care au vieţuit şi s-au nevoit având nădejdea mântuirii, neluând seama la greutăţi, cum arată îndemnul în continuare: "... ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu în nădejde şi să-ţi aduci aminte de toţi cuvioşii cei din veac, care cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuri şi moarte, au câştigat acestea. Fii treaz în toate, pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind în milă, pentru noi a sărăcit, făcându-se ca noi, ca să ne îmbogăţească cu Împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori ai Lui şi pentru Dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea".
Gata spre împlinirea poruncilor
În finalul acestei povăţuiri valabile pentru întreaga viaţă a monahului, ni se dă o scurtă explicaţie la cuvintele Mântuitorului, cuvinte care, de altfel, se folosesc cu precădere ca îndemn în urmarea Domnului Hristos: "De voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie...". Aceasta înseamnă viaţă de ostaş, care nu se mai îngrijeşte de nimic altceva decât să fie pe placul comandantului, aşa cum îndeamnă Sfântul Pavel pe ucenicul său Timotei, "să fie gata de-a pururea până la moarte pentru împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi în multe alte întristări şi necazuri înconjurat se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu". Pentru toate acestea nu se promite nici un fel de recompensă aici, pe pământ, ci doar bucuria care vine din suferinţă pentru Hristos, Care la rândul Său a pătimit pentru a ne înălţa la bucuria veşnică şi mai ales în cer, în viaţa veşnică, unde este plata tuturor faptelor bune.
Prin răspunsul dat la ultima întrebare, care i se adresează, candidatul la viaţa monahală va pecetlui şirul făgăduinţelor date în faţa asistenţei duhovniceşti, cerească şi pământească: "Toate acestea le mărturiseşti aşa în nădejdea puterii lui Dumnezeu şi te îndatorezi a stărui în aceste făgăduinţe până la sfârşitul vieţii cu darul lui Hristos?"
Răspunsul este ferm şi hotărât ca de obicei: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte". Nu mai rămâne decât să fie îndeplinit... căci această declaraţie făcută de candidatul la viaţa monahală deschide şirul nevoinţelor monahale. Cu ochii aţintiţi la Hristos, Cel răstignit şi înviat, noul monah intră în iureşul luptei sub toate aspectele, dar cu mintea la Hristos - Începătorul credinţei, prin care ne vine biruinţa în lupta cu noi înşine.
