O zi la Sohatu, ca o permanentă Înviere

Există o bucurie a locului pe care o descoperi uneori în cele mai inedite forme. În satul Sohatu, din judeţul Călăraşi, am întâlnit-o cu chip de aşteptare al câtorva enoriaşi care, aflând că urma să sosim, au rămas în biserică să ne mărturisească despre trecutul satului, despre lăcaşul şi credinţa lor ziditoare. Lumina în această mărturisire o frumuseţe a Învierii, care venea de departe, din timpuri ancestrale, când descoperirea Adevărului de către acest neam a fost chiar Înviere.

Comunităţile creştine care îşi pierd bisericile se risipesc. Biserica este inima care pulsează în fiinţa şi conştiinţa românilor sensul profund al dăinurii. Din acest motiv, credincioşii îşi ridică, deodată cu aşezarea, sau chiar înainte de ea, biserica. Când cotropitorii le-au interzis lucrul acesta, au coborât în pământ şi şi-au zidit acolo sfintele altare. Pe vremuri, în mijlocul pădurilor din munţi, oierii plantau brazi sau molizi în formă de biserici, în care intrau în taină să se închine şi să se cunune cu cerul. Şi când nici lucrul acesta nu era posibil, îşi puneau glugile în bâtă, cu semnul crucii cusut pe fruntea lor, îngenuncheau şi se rugau la această biserică, căci altfel şi ei şi lumea se risipeau. Nici o aşezare românească nu a putut trăi fără biserica ei din centru. Este şi cazul satului Sohatu din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor.

Fulguiri de istorie

Ţăndări de informaţie atestă faptul că încă de pe la 1716 (cu aproape un secol mai înainte de coborârea mocanilor şi a cojenilor din Vrancea, consideraţi întemeietorii satului, în „suhaturile“ - locuri bune de păşunat - de la şes,), apoi la 1746 sau 1778, în Sohatu, veche aşezare de câmpie dintre cursurile râurilor Dâmboviţa şi Mostiştea, exista biserică. Deci şi comunitate. Actualul lăcaş de cult, urmaşul celor dinainte. Este monument istoric arhitectural, are hramul „Schimbarea la Faţă“, datează din 1848 şi este ctitoria Sfântului Calinic de la Cernica, egumen pe vremea aceea al Mănăstirii Plătăreşti, care a fost sprijinit de patriarhul Ierusalimului, Chiril al II-lea, şi de rudele acestuia din Grecia, ale căror nume sunt consemnate pe piciorul Sfintei Mese, precum şi cu osteneala credincioşilor din sat. Reparaţiile şi modificările ulterioare, pictura, apoi restaurările ei repetate, adăugirile şi ceea ce s-a construit de când este paroh aici părintele Gheorghe Palcău, toate sunt forme materiale pe care le-a întrupat bucuria sohăţenilor de a fi creştini şi de a se regăsi prezenţi în lucrarea veşniciei. De aceea, nu este de mirare că toate, chiar şi timpul însuşi, curg în Parohia Sohatu ca o zidire continuă. O dovedesc oamenii, dragostea lor pentru părinţii slujitori, faptele lor, deopotrivă smerenia, omenia şi chiar stânjeneala cu care îşi mărturisesc trăirile când stau faţă către faţă cu străinii.

Chemare şi slujire

Lăcaşul în sine este, la rându-i, o bucurie. Am păşit în el cu sentimentul întinsului nemărginit al şesului adunat, paradoxal, nu pe lungimea sau pe lăţimea bisericii, ci pe înălţimea ei, zugrăvit cu chipul nemărginitei câmpii a cerurilor. Doar o impresionantă icoană a Coborârii Mântuitorului de pe Cruce, pictată pe peretele vestic, ne-a reaşezat în dimensiunea reală a lumii, făcându-ne să înţelegem că Învierea începe întotdeauna cu o răstignire şi continuă cu o coborâre la iad. La iadul fiecăruia din noi, din care avem datoria, suntem obligaţi să ne ridicăm. Să ne înălţăm.

În această ambianţă am discutat cu părinţii slujitori şi cu cei care ne aşteptau. „Dumnezeu m-a chemat la slujire aici în 1994. La început, întrucâtva, am fost neîncrezător că voi putea face faţă provocărilor. Dar, slujind mai mult cu fapta, am câştigat încrederea credincioşilor. Lucrează aici un duh al sfinţeniei care radiază de la marele sfânt al zonei: Sfântul Calinic de la Cernica. De aceea, şi oamenii aceştia sunt speciali şi nu o dată am avut de învăţat de la ei“, mărturiseşte părintele paroh Palcău. Apoi, sfinţia sa ne-a vorbit despre vremurile grele pe care le trăim. „Societatea este secularizată, există sărăcie, şomaj, lipsa locurilor de muncă este acută. Toate acestea nu-l mai fac pe om să zâmbească. Biserica răspunde în manieră proprie provocărilor contemporane. În acest sens răspundem şi noi. De 20 de ani lucrăm la biserica noastră. Am construit şi o casă parohială în care va funcţiona un centru socio-educaţional, folosindu-ne numai de forţă de muncă locală. Mulţi dintre cei care au lucrat cu noi ne mulţumesc pentru că într-o anumită perioadă a vieţii lor i-am salvat din necazuri. Iată de ce slujesc aici cu un sentiment de mare bucurie: pentru că întotdeauna oamenii mi-au fost alături. Împreună Îl slujim pe Dumnezeu şi ne păstrăm încrederea şi credinţa vie în Hristos. În aceeaşi direcţie desfăşurăm şi celelalte activităţi permanente: programul catehetic «Hristos împărtăşit copiilor», continuitatea orelor de religie prin activitatea părintelui coslujitor Florin Trifon, colaborăm cu autorităţile locale în rezolvarea multor probleme etc.“

La rându-i, părintele coslujitor ne-a mărturisit despre dragostea pentru această biserică, în care slujeşte de 14 ani, şi despre „străduinţa copiilor de la şcoală pentru a dobândi noţiunile de bază ale credinţei“.

Trăind Învierea

Am aflat apoi de la Ştefan Popescu, de 81 de ani, cum a scăpat de viciul băuturii, cum s-a apropiat de biserica satului în 1954, în care cântă la strană, şi cum în 1947 au fost căutaţi ei, sohăţenii, de Sfântul Dimitrie cel Nou. „Era mare secetă. Pe unde mergeau preoţii cu moaştele sfântului în căruţă, venea ploaia după el. La noi a intrat în sat, dar la Progresul şi la Vasilaţi a refuzat să intre“, ne-a spus el.

Ioana Duţă, Niculina Piroşcă, Viorel Enache şi Niculina Chiţoiu ne-au vorbit despre necazurile prin care au trecut şi cum au fost ei mângâiaţi de Maica Domnului, Cuvioasa Parascheva şi de ceilalţi sfinţi la care se roagă, cum ajută, cu ce pot, biserica şi cât de bine se înţeleg cu părinţii satului.

Sandu Alexandru, de 68 de ani, şi-a găsit şi el liniştea şi mângâierea în Biserică, după ce băiatul şi fata i-au fost omorâţi în Bucureşti.

Satul sohăţenilor, adunat în jurul bisericii şi al preoţilor lui, trăieşte Învierea clipă de clipă, cu sentimentul că numai astfel îşi asigură dăinuirea. Pe această coordonată a existenţei comunităţii se înscrie şi lansarea, în biserică, pe 22 septembrie 2013, a volumului „Sohatu-Călăraşi - însemnări monografice“, semnat de preoţii Adrian-Lucian Scărlătescu şi Gheorghe Palcău, în prezenţa Preasfinţitului Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.

Am părăsit biserica din Sohatu înluminaţi de Înviere, dar şi convinşi că lumea şi pământul, ca şi Hristos, în fiecare zi, urcă o golgotă, trăiesc o răstignire şi o coborâre de pe cruce, pentru ca într-o duminică să se înalţe din propriul iad, până sus, în nemărginitele câmpii ale cerului. Aşa cum o fac şi sohăţenii…