Una dintre cele mai importante personalităţi duhovniceşti ale Eparhiei Huşilor, care împodobeşte "oraşul dintre vii" şi catedrala sa ştefaniană, este părintele arhimandrit Mina Dobzeu. La cei aproape 90 de ani ai săi, părintele Mina a influenţat viaţa multor oameni, credincioşi simpli sau intelectuali, tineri sau bătrâni, actuali sau viitori slujitori ai sfintelor altare, prin felul său de a fi, prin credinţa şi dârzenia sa şi prin cuvintele sale de nuanţă profetică şi filocalică.
Drumul de la Bucureşti până la Huşi, fie că este parcurs cu maşina, fie cu trenul, este unul deosebit, pentru că trebuie să te abaţi spre dreapta (nord-est) de la drumul care merge către miazănoapte şi leagă sudul ţării de partea de sus a ei, începând cu Vasluiul şi continuând cu Iaşiul şi celelalte oraşe importante ale Moldovei. Acest drum spre Huşi este marcat de două denumiri care denotă caracteristicile acestor plaiuri şi ale locuitorilor de aici: Crasna şi Dobrina, o denumire a localităţii în care se bifurcă şoseaua principală şi alta a pădurii care străjuieşte spre miazăzi-apus "oraşul dintre vii", aşa cum mai este numit Huşiul, adică "Cea frumoasă" şi "Cea bună" după etimologia slavă. Locurile de aici te impresionează, într-adevăr, printr-o frumuseţe caldă şi calmă, de o bunătate şi o iubire care amintesc de acelea pe care le au bunicii faţă de nepoţii lor, când le spun poveşti în faţa vetrei în care pâlpâie somnoros focul de lemne uscate.
Aşadar, plecând din Crasna, mergi cam vreo 24 de kilometri, apoi intri în pădurea Dobrina, care te întâmpină ca un uriaş plin de delicateţe, care nu te sperie, ci te ia sub mantia lui ocrotitoare, împodobită cu frunze şi ramuri de tei, de salcâmi, de frasin, carpen şi arţar şi cu stejari bătrâni din alte vremuri, şi te apără de căldura prea mare a soarelui sau de viforul siberian ce răzbate adesea, în timpul iernii, chiar şi până în această margine de ţară, atât de departe de locurile de unde a pornit. Ieşit de sub oblăduirea pădurii, privirea îţi este atrasă în jos, în vale, acolo unde se răsfiră, înconjurat de mii şi mii de rânduri de vie, simetric trasate, orăşelul pe care atât de multă lume îl iubeşte şi l-a iubit, în care se amestecă armonios acoperişurile caselor cu cele ale bisericilor, vechiul şi noul, amintirea trecutului cu dinamismul prezentului. De aici, de sus, poţi vedea silueta zveltă, cu două turnuri a ctitoriei ştefaniene, Catedrala episcopală "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", şi nu e cu putinţă să nu te gândeşti că poate şi aici a procedat Sfântul şi Binecredinciosul Voievod la fel ca şi la Putna, adică şi-a înălţat arcul şi a slobozit săgeata care avea să marcheze locul noului altar de jertfă închinat lui Hristos. La acest altar slujeşte de mai bine de patru decenii părintele Mina, un bătrân blând şi frumos la chip şi la suflet, unul dintre cei mai iubiţi şi cunoscuţi duhovnici ai Episcopiei Huşilor.
Învăţătorul şi duhovnicul seminariştilor
L-am cunoscut prima oară pe când eram elev la seminar. Un seminar cu o istorie de mai bine de un secol, dar pe care istoria nu l-a cruţat deloc, care a avut de suferit foarte mult de pe urma celor cărora li se părea că hotărăsc pentru veşnicie destinele acestei ţări. Părintele Mina: duhovnicul nostru cel bătrân şi blând, care ne vorbea despre rugăciunea inimii şi despre numele Blândului Păstor, al Mântuitorului Iisus Hristos, pe Care el îl mărturisise chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa în carcerele comuniste. Un exemplu de hotărâre şi de credinţă vie, un adevărat slujitor al Bisericii lui Hristos, un model pentru noi, cei care ne pregăteam să slujim altarelor mult încercatei noastre episcopii. Sâmbăta seara era momentul nostru săptămânal de întâlnire, îndată după slujba Vecerniei, când soarele somnoros se juca cu vitraliile frumoasei biserici-catedrale sau când luna aprindea primele felinare pe cerul nopţilor de iarnă. Părintele venea întotdeauna cu Scriptura în mână şi ne vorbea ca unor copii, ca unor tineri ce păşim în înţelegerea unor taine atât de mari, pentru care unii îşi dăduseră şi viaţa. Despre astfel de lucruri ne vorbea părintele Mina: despre om, despre viaţă şi despre moarte, despre puterea primului prin credinţă, despre fericirea veşnică a celei de-a doua ca dar de la Dumnezeu şi despre neputinţa celei din urmă de a birui asupra mădularelor Bisericii lui Hristos. Îl ascultau şi oamenii simpli care veneau la slujbă, ceilalţi slujitori, dar şi credincioşi veniţi din alte părţi să-l vadă; era comoara noastră, de care eram mândri, dar pe care de multe ori o nesocoteam, căci pierdeam masa la cantină - cuvântul părintelui se prelungea adesea şi ora cinei trecea. Aveau ceva aparte acele cuvântări ale părintelui, îţi pătrundeau în suflet, căci nimeni nu mai vorbea ca el despre rugăciunea lui Iisus, despre tainele Apocalipsei sau despre lupta cu Antihristul, te făceau să te simţi şi tu ca făcând parte din oastea lui Hristos şi să îţi iei armele duhovniceşti şi să lupţi în războiul nevăzut cu vrăjmaşul.
Cele mai impresionante momente erau când ne rugam împreună, când ne spunea tuturor ca pentru câteva minute să uităm de sete şi de foame, de dorul de casă, de părinţi şi fraţi sau de copii, de toate grijile cotidiene, să ne înălţăm minţile şi inimile către Domnul nostru şi să rostim întru adâncuri, în ritmul bătăilor inimii, rugăciunea isihastă "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul"... Pentru câteva clipe, întreaga biserică era cuprinsă de o linişte adâncă, în care numai inimile celor prezenţi cântau imne de slavă şi de rugă Creatorului lor, pentru că, ne spunea părintele, lui Dumnezeu Îi poţi cânta şi cu buzele, dar şi cu inima. De altfel, părintele Mina nu era un prea mare admirator al cântării care pune în evidenţă calităţile vocale ale celui ce o execută, ci punea accentul pe înţelegere şi ne spunea mereu ca la strană să cântăm cu mintea şi cu inima, să nu cumva să rostim cuvintele mecanic, fără înţelegere, şi nici să nu ne dăm în spectacol, chiar dacă am avea unele calităţi; să fim smeriţi, căci ceea ce se rosteşte la strană este o rugăciune cântată.
Părintele ne învăţa să fim oameni ai inimii, oameni ai rugăciunii şi ai permanentei atenţii la mişcările inimii şi la gânduri - ne introducea în spiritualitatea filocalică. Ne spunea adesea că importantă este nu atât cantitatea, cât calitatea rugăciunii, iar despre calitate ne spunea că vine din atenţie şi din cultivarea inimii, din iubirea pe care trebuie să I-o arătăm lui Dumnezeu, vorbindu-I şi încredinţându-I toate grijile noastre. Predica numai sâmbăta seara, ca cel ce pregătea Învierea, ziua duminicii, ca slujitor al cuvântului Domnului care are pe pământ misiunea de a-i învăţa şi de a-i pregăti pe ucenicii săi pentru intrarea în Împărăţia Învierii şi a vieţii fără de sfârşit, în apropierea Celui Dintâi Înviat din morţi; nu predica aproape niciodată duminica, zi care era rezervată cuvântărilor episcopului, aşa cum veacul viitor este rezervat cuvântării pline de iubire şi a revărsării veşnice de har din Gura Izvorului Vieţii, Domnului nostru, ale Cărui cuvinte sunt dulci ca mierea şi dau viaţă fără de sfârşit celor iubiţi ai Săi.
Abia mai târziu, ca oameni cultivaţi, am aflat cine era părintele, cât de mult suferise în închisorile comuniste pentru că se împotrivise ateismului şi prigoanei îndreptate împotriva Bisericii, dar mai ales împotriva monahismului, că îl botezase pe marele om de cultură şi ilustrul convertit Nicolae Steinhardt; abia mai târziu, când am parcurs paginile pline de suflet ale "Jurnalului fericirii", inima a înţeles că părintele era un om mare, că fericirea pe care el o degaja o mai împărtăşise şi altora şi că îşi avea izvorul în suferinţa pentru credinţă, şi am fost fericit că am putut să fiu şi eu în preajma acestui om, şi că în rugăciunile lui pentru noi, ucenicii săi, fie că ne spovedeam sau nu la el, am fost cuprinşi toţi învăţăceii în cele ale preoţiei Bisericii lui Hristos din acel colţ de ţară, împreună cu familiile şi cu cei apropiaţi ai noştri.
Chip şi frumuseţe
Semnând prefaţa uneia dintre cărţile părintelui Mina, Preasfinţitul Corneliu al Huşilor spunea despre acesta: "Devotat şi fidel, răbdător şi niciodată obosit în cele ale vieţii pline de pace şi adâncă linişte, împărtăşeşte acum prin aceste rânduri din bogata şi îndelungata experienţă a anilor, zilelor, nopţilor trăite în comuniune cu Dumnezeu, în uitarea de sine şi de plăcerea lumii, dar în acelaşi timp în permanentă edificare în credinţă... La cei 86 de ani ai săi (acum are 90, pe 5 noiembrie, Părintele Mina rămâne o flacără care luminează în noaptea necredinţei şi a uitării de Dumnezeu, iar prin cele scrise de-a lungul timpului certifică şi dă mărturie de iubirea veşnică şi jertfitoare, discretă şi tăcută a lui Dumnezeu faţă de om". Într-adevăr, părintele Mina a fost şi este un propovăduitor neobosit, atât prin viu grai, cât şi prin scris, dar mai ales prin fapte, al cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl opune curentelor ateiste, cum a fost comunismul, sau celor mai noi, de factură sincretistă şi newage-istă. Este printre acei eroi ai Bisericii şi ai neamului care au cunoscut teroarea sistemului carceral comunist, începând cu Jilava, Gherla sau colonia de muncă de la Delta Dunării; este printre puţinii care s-au opus în mod făţiş dărâmării bisericilor, care devenise un punct principal pe agenda zilnică de lucru a cuplului prezidenţial ceauşist în ultimii ani ai regimului (a scris şapte scrisori adresate direct dictatorului, în care îl mustra pentru aceste nelegiuiri faţă de Biserică; în urma acestor scrisori a făcut iarăşi cunoştinţă cu "ospitalitatea" celulelor comuniste).
"Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!" (Is. 52, 7; Rom. 10, 15), exclamă Isaia proorocul şi, împreună cu el, şi Apostolul Pavel, referindu-se la acţiunile propovăduitorilor cuvântului lui Dumnezeu şi la faptul că aceştia aduc cu ei, oriunde ar merge, frumuseţea lui Dumnezeu şi harul Său, precum şi frumuseţea propriului suflet, ca model de urmat de către toţi cei care îi ascultă. Văzându-l într-un fericit prilej pe părintele Mina alături de părintele Teofil de la Sâmbăta, care venise pentru câteva ceasuri la Huşi şi ne-a vorbit în Catedrala episcopală despre aceleaşi lucruri minunate despre care ne vorbea şi părintele nostru, am înţeles cât de adevărate sunt aceste cuvinte, că Dumnezeu lucrează prin oameni şi ne zâmbeşte prin ei, chemându-ne la schimbarea chipului nostru după asemănarea chipului lor, după asemănarea chipului Lui. Frumuseţea unor astfel de oameni o ghiceşti dincolo de trăsăturile chipului, dincolo de graniţele epiteliale şi care definesc ceea ce vedem noi din om, este o frumuseţe lăuntrică, o frumuseţe ce pătrunde tot prin ochi, dar ia o altă cale decât aceea pe care o iau imaginile obişnuite, îţi pătrunde undeva în adâncul sufletului şi îţi trezeşte dorul, nostalgia de a fi şi tu aşa, te face să te gândeşti că aşa trebuie să fii şi tu, că aşa trebuie să fie orice om. Bătrâneţea unui astfel de chip degajă o voiciune, o anumită tinereţe şi copilărie, o simplitate care este departe de a fi naivă, care se dobândeşte prin grele şi aspre încercări, care îl arată pe om aşa cum l-a vrut Dumnezeu, adică nu împărţit în zeci sau sute de părţi, agăţat cu mii de cârlige de lucrurile neimportante ale lumii din afară şi uitând de singura legătură care îl vivifică şi îl înnoieşte, aceea a iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor săi, ci având o unică năzuinţă: asemănarea cu Dumnezeu după virtute.
Chipul teologic al părintelui Mina
Gândirea teologică, duhovnicească şi profetică a părintelui este foarte vastă, după cum se poate vedea din cărţile pe care le-a publicat, însă atenţia sfinţiei sale s-a îndreptat de-a lungul anilor asupra anumitor aspecte din Apocalipsă, îndeosebi asupra figurii lui Antihrist, şi a luptei sale împotriva Bisericii, pe care părintele a văzut-o îndeosebi în perioada comunistă, perioada actuală fiind una de relativă acalmie, pentru că înverşunarea acestuia se dezlănţuie din nou prin aşa-numitul New Age; o altă temă predilectă a părintelui este aceea a rugăciunii inimii care este cea mai potrivită cale de a se apropia de Dumnezeu şi de a-şi împlini setea fiinţială după Binele absolut, Care chemat fiind vine şi Se sălăşluieşte în inimile celor ce Îl cheamă. De aceea ne vom opri doar la unele interpretări şi opinii ale părintelui şi vom începe cu aceea care captivează pe mulţi, interpretarea semnului fiarei, "666", semnul păgânismului din Apocalipsă. Iată ce spune părintele Mina într-una din cărţile sale asupra acestui număr: "Comunismul şi ideologia sa nu au rămas la cifra 8 a Creştinismului, a Legii harului, nici la cifra 7, a Legii morale a Vechiului Testament, ci s-a coborât la cifra 6, a raţiunii. Toate fiinţele au cinci simţuri, omul are unul în plus, raţiunea. Deci, omul păcatului a lepădat Revelaţia divină a Vechiului Testament şi a Noului Testament, afirmându-se pe sine în numele raţiunii lui, reprezentată prin cifra 6, "număr de om" (Apoc. 13, 18). Asemenea revoluţionarilor francezi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi comuniştii au zeificat raţiunea, distanţându-se de Sfânta Scriptură şi de Biserică, militând intens pentru o satanizare colectivă. Numărul de "666" are un înţeles simbolic, şase repetat de trei ori reprezintă o afirmare definitivă, statornică şi neschimbată a puterii raţiunii autonome (a răului; a raţiunii neluminate de harul lui Dumnezeu, şi care nu ţine cont de existenţa şi de Legea lui Dumnezeu; răul absolut este unul de factură raţională, însă una care se împotriveşte Raţiunii divine şi raţionalităţii creaţiei, n.n.), cum întreitul "Amin" din Creştinism înseamnă "Aşa să fie pentru totdeauna!"". Potrivit părintelui, "numărul 666, semnul fiarei, imprimat pe frunte înseamnă acceptarea ideologiei comuniste şi a oricărei ideologii atee, iar pe mâna dreaptă înseamnă a acţiona conform acestei ideologii. Ne surprind, continuă părintele, interpretările hazardate pe care le dau unii acestui număr, încercând să-i sperie pe oameni, cum ar fi pe buletinele de identitate sau pe alte acte sau produse unde este imprimată cifra 666. Acest număr, am spus, reprezintă o interpretare pur simbolică, iar încercările de a semăna frica în sufletele oamenilor simpli şi evlavioşi sunt răuvoitoare, cu interese obscure".
Alte interpretări foarte interesante pe care le vehiculează părintele sunt cele ale cuvintelor Mântuitorului Hristos cu privire la dărâmarea templului din Ierusalim şi la timpurile cele mai de pe urmă. Părintele Mina este convins că unele dintre acestea se împlinesc ori s-au împlinit chiar în zilele noastre, căci "cuvintele Domnului nu rămân neînţelese. Când se împlinesc, prin Duhul lui Dumnezeu se descoperă acest lucru", adică Dumnezeu nu ne lasă orfani, nu ne lasă în întunericul neştiinţei, ci prin aleşii săi ne descoperă voia Sa. Astfel, părintele Mina ne spune că acele cuvinte ale Mântuitorului au fost nişte avertizări care se împlinesc pe timp de prigoană atee şi antihristă, antiecclesiastică, aşa cum s-au împlinit îndeosebi în ultima prigoană făţişă, aceea comunistă. De exemplu, el interpretează în felul următor îndemnurile Mântuitorului: ""Atunci cei din Iudeia să fugă la munţi" (Mat. 24, 16): creştinul şi clericul în special să se ridice la înălţimi duhovniceşti prin care va putea ţine piept în lupta ce i s-a pus înainte, deci să se îmbogăţească în fapte bune. "Cel de pe acoperiş să nu se coboare să ia ceva din casă" (Mat. 24, 17) - Mântuitorul le spune Apostolilor: "Ceea ce vă spun la întuneric, voi să spuneţi la lumină, iar ceea ce vă spun la ureche, voi să propovăduiţi de pe acoperişul caselor" (Mat. 10, 27), deci, prin aceste cuvinte, Mântuitorul le recomandă Apostolilor şi urmaşilor lor ca şi în timpurile de restrişte să rămână la îndatoririle lor, la înălţimea misiunii lor, neîngrijorându-se de cele materiale, căci zice: "Să nu se întoarcă să ia ceva din casă". "Cel din ţarină să nu se întoarcă înapoi să îşi ia hainele" (Mat. 24, 18) - cel ce este angajat în câmpul muncii, în ogorul lui Hristos, să nu întrerupă munca în timp de furtună, să nu dea înapoi, căci nu va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, îngrijorându-se de ce va mânca sau de ce va îmbrăca; să nu se lase momit de cel care le oferă scaune înalte şi sume de bani."
