Frumuseţea spiritualităţii ortodoxe şi istoria Bisericii, teandric împletite, au reunit în perioada 4-8 august tineri din România şi din Republica Moldova, membri şi simpatizanţi ai Asociaţiei Ortodoxe pentru o Lume Nouă (AOLN), într-un pelerinaj către mănăstiri din ţinutul minunilor dintre Prut şi Nistru.
În Chişinău, metropolă cu aer modern şi iz interbelic, biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" se înalţă albă, suavă, în aşteptarea împlinirii sale, căci slujbele se oficiază încă la subsol. Părintele Viorel Cojocaru, preot al Parohiei ortodoxe "Biserica inimii tăcute", călăuza noastră, ne ia în primire.
Pe o şosea largă, ale cărei marcaje mai mult se ghicesc, cu ochii la grămezile mari de pepeni rotofei, ne îndreptăm spre Chiţcani, localitate aflată acum pe teritoriul Republicii Populare Nistrene. Cu ajutorul călăuzei noastre, reuşim să trecem destul de rapid prin filtrele organizate la frontieră. În Tighina (Bender), rătăcim drumul, ocazie să vedem puţin oraşul: cu sufletul într-un ev mediu românesc civilizat, cu ochii într-o contemporaneitate aridă. Nu vizităm Cetatea lui Ştefan cel Mare, căci e mai complicat azi, ea fiind destinată armatei. Parcurgem bulevarde, parcă prea largi pentru puţinii oameni care le traversează, marcate de construcţii industriale, vestigii ale unui ev aproape apus, mute, lăsate în agonie.
Noul Neamţ, punct de frontieră cu cerul
Pe un drum umbrit de bolţi verzi, răcoroase, gonim către mănăstire. O zărim de departe: palat în mijlocul unui ţinut sălbatic, cu cocioabe răzleţe. Printre ele aveam să descoperim o lume firească de copii zburdalnici alergând o roată de cauciuc, gâşte plimbăreţe pe sub pomii ce-şi scuturau roadele pe marginea şanţului. Mănăstirea Noul Neamţ, oază de lumină şi cultură, punct de frontieră cu cerul, ne aşteaptă, gazdă smerită şi primitoare. Pătrundem într-un univers cu totul nou, cald şi înmiresmat, cu acel sentiment al spaţiului sacru, despre care odinioară, prin anii studenţiei, ne vorbea Mircea Eliade, prin cartea "Sacrul şi profanul".
Abia intraţi în acest tărâm, avem prima întâlnire de suflet. Pe alei ascunse de copăcei ornamentali şi pomi fructiferi cu rod auriu, printre tufe de trandafiri şi regina-nopţii, pătrundem în chilia părintelui Irinarh. Imagine inedită: o încăpere albă, având peretele de răsărit acoperit de icoane, în care un bărbat alb, "vechi de zile", cu ochi luminaţi, îşi odihneşte picioarele umflate şi bolnave pe un scăunel, lângă care toarce o pisică. Ni se spune că este un călugăr îmbunătăţit, de la care am putea primi multe răspunsuri. Însă, înaintea unei astfel de icoane, aducând cu cea a zilei a şaptea din cartea Genezei, întrebările tac şi sufletul se odihneşte în familiaritatea chiliei.
Provocat de părintele Viorel la aduceri-aminte despre prigoana roşie, bătrânul pare rupt de orice memorie. Singurul său cotidian este cel al rugăciunii neîncetate, care urcă şi coboară pe metanierul atârnat din cerul chiliei, până în aşternutul său: "precum în cer aşa şi pe pământ".
Cu o luciditate nebănuită, bătrânul are grijă ca oaspeţii să şadă şi să se dreagă cu un ceai ori o cafea. Primeşte cu bucurie veşti de dincolo, din România, şi împreună rememorăm chipuri de mari duhovnici români. De rămas-bun, ne binecuvântează şi ne miruieşte, într-o rugăciune nu atât a buzelor, cât a inimii.
Vindecarea de sine
Suntem întâmpinaţi, apoi, de părintele Alexie, un călugăr tânăr, cu o lumină vie în ochi. Ne vorbeşte despre viaţa monahală, ale cărei trei trepte - frate, monah şi ieroschimonah - sunt reprezentate prin trei sculpturi realizate în trunchiul unor copaci, de către un sculptor pelerin. Prioritatea monahului este vindecarea propriilor răni şi plângerea păcatelor. "Aşa au fost şi sfinţii: s-au vindecat întâi pe sine", ne explică monahul Alexie. Subliniind frumuseţea vieţii ascetice, necesară pe calea virtuţilor, el ne spune că într-o mănăstire nu zidurile se ridică mai întâi, ci omul ce lucrează, ieşind din păcat. Este singurul mod în care cineva reuşeşte să strângă în jurul său o comunitate reală. "Omul care se vindecă de patimi este asemenea unei lumânări ce arde şi luminile ei se răsfrâng la infinit. Omul, văzând lumina, vine la ea". Sunt cuvinte ce ne fac conştienţi de realitatea locului, căci altfel riscăm să privim mai mult cu ochii decât cu inima.
La început, "trei inşi la o pereche de ciubote"
Luăm masa în trapeza care, spre surprinderea noastră, este şi biserică. Aflăm că are hramul "Înălţarea Sfintei Cruci", fiind construită în vremea ieroschimonahului Andronic (1885-1893), al doilea stareţ al Mănăstirii Noul Neamţ. Pe sub o boltă de viţă-de-vie, ne îndreptăm apoi spre cele două biserici mari, una cu turle întunecate, cealaltă cu turle albastre. Cu părintele Alexie ghid, începem pelerinajul la fiecare lăcaş, astfel că povestea locului creşte sub ochii noştri. În condiţiile dure ale reformei operate de guvernul din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ne povesteşte părintele Alexie, 32 de călugări din Lavra Neamţ, centru religios şi spiritual al Moldovei, s-au refugiat la Chiţcani, una dintre cele şaptesprezece moşii ale Vechiului Neamţ. Viaţa la Chiţcani nu era deloc uşoară, "trei inşi la o pereche de ciubote". Monahii s-au strâns în jurul bisericii satului, ridicată în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae, care astăzi ea se află pe teritoriul mănăstirii. O vedem mai încolo, micuţă şi albă, cu turle de un verde-închis, printre copaci şi verdeaţă.
Călugării peregrini, dorind să-şi statornicească slujirea către Dumnezeu în acest loc, au cerut autorităţilor să încuviinţeze zidirea unei mănăstiri. În 1864, ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi-a dat acordul, printr-un ucaz. Aşa s-a ajuns ca, în timpul primului stareţ, egumenul Teofan Cristea, să fie ridicată biserica cu hramul "Înălţarea Domnului" (1867-1878). Este biserica în care vom lua parte la slujbele oficiate într-o îmbinare de limbă română şi slavonă.
În interior se odihneşte o raclă din bronz aurit în care se află o părticică din lemnul Sfintei Cruci şi părticele din moaştele Sfinţilor Apostoli Andrei, Luca, Toma şi Filimon, ale Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Marilor Mucenici Gheorghe, Pantelemon, Teodor Stratilat. Deasupra acestei racle, credincioşii veniţi din împrejurimi îşi mărturisesc păcatele în Taina Spovedaniei.
Tot aici, pe aripa de rugăciune a psalmilor, pelerinul îşi poate înălţa sufletul către cer, căci la Noul Neamţ se păstrează rânduiala stareţului Paisie Velicicovski.
Biserica "Adormirea Maicii Domnului" este o construcţie superbă şi are cinci cupole albastre, culoare specifică Maicii Domnului. A fost construită între anii 1902 şi 1905, în timpul celui de-al treilea egumen, părintele Gherman, "înfrumuseţătorul lăcaşului Noul Neamţ".
Clopotniţa fără glas
E vremea când dvera apusului se lasă peste Chiţcani, poate cel mai prielnic moment să urcăm treptele către cer ale clopotniţei. Are o înălţime de 67 de metri până la cruce, lucru pe care îl simţim pe propriile picioare, care încep să tremure atât din pricina emoţiei înălţimii, cât şi a efortului. Pe sub clopote imense, în număr de 12, dintre care cel mai mare cântăreşte 8 tone, ne scăldăm ochiul în lumina lină a apusului. Clopotniţa unicat a fost ridicată tot în vremea părintelui Gherman. Începută în 1912, construcţia a continuat şi după Primul Război Mondial. Clopotele s-au turnat la Moscova, un an mai târziu, şi au fost aduse la mănăstire cu trenul, apoi cu carul cu boi. În ambele războaie, a slujit ca punct de observaţie pentru armata rusă. În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, s-a voit distrugerea sa, însă obuzul care i-a rănit trupul n-a explodat. În noaptea Paştelui din 1962, cele douăsprezece glasuri, care ar fi trebuit să cheme poporul la Înviere, au fost reduse la tăcere. Mănăstirea trebuia închisă, frânghiile clopotelor au fost tăiate, astfel ca nimeni să nu-i afle drama şi să-i vină în ajutor. Timp de 28 de ani, în clopotniţă a fost amenajat un muzeu al războiului germano-sovietic, iar poarta a fost zidită, spre a opri accesul.
Odihna stareţilor
Coborâm în cripta întunecată, în care veghează luminos primii stareţi ai mănăstirii. Aici aflăm lucruri înspăimântătoare, însă deloc neobişnuite pentru scenariul prigoanei bolşevice. Cât timp mănăstirea a fost închisă, în incinta ei a fost amenajat şi un spital de boli infecţioase. Crezând că vor găsi lucruri scumpe, bolnavii spitalului au spart pereţii firidelor din criptă. În locul aurului şi al pietrelor preţioase, au aflat oase ceruite de aura sfinţeniei. Ba, mai mult, două trupuri, înveşmântate în haine scumpe, se presupune că erau ale unor boieri, au fost găsite neputrezite. Mitocănia a făcut ca ele să fie profanate şi, în cele din urmă, înmormântate în cimitirul satului.
Osemintele primilor stareţi, aruncate afară grămadă şi defăimate, au fost reaşezate la odihnă abia după redeschiderea complexului monastic, în 1990. Pentru a nu se comite o greşeală istorică, în dreptul fiecăruia este aşezată numai o cruce, lipsind identitatea persoanei. Tot aici odihnesc şi moaştele ieroschimonahului Isachie, unul dintre duhovnicii mănăstirii, mort în 1880, după cum arată piatra de căpătâi. Descoperite, deloc întâmplător, crede părintele Alexie, în timpul săpăturilor făcute pentru înmormântarea Preasfinţitului Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, osemintele lui Isachie au şi ele culoarea cerii, iar craniul se păstrează intact.
Seminarul Teologic de la Noul Neamţ
Între Biserica "Înălţării" şi cea a "Adormirii", Preasfinţitul Dorimedont, primul stareţ de la redeschiderea mănăstirii (1990-1998), trecut în veşnicie la numai 45 de ani, în urma unui tragic accident rutier, îşi veghează obştea, de ale cărei dragoste şi evlavie se bucură în continuare. Misiunea sa a fost grea, căci mănăstirea, degradată după o lungă vreme de întuneric, trebuia restaurată atât pe plan material, cât şi spiritual. Prin eforturile sale, între anii 1990 şi 2001, în mănăstire a activat Seminarul Teologic de Chişinău, în care au studiat tineri din Moldova, Ucraina şi România. Cam în aceeaşi perioadă a fost construită o nouă biserică în cinstea Cuviosului Paisie de la Neamţ.
La marginea satului Chiţcani, s-a ridicat, în 1993, un schit închinat Sfinţilor Vichentie şi Dorimedont. În 1995 a fost deschis un muzeu, care acum se află în restaurare. Aici sunt adăpostite obiecte de preţ, printre care şi icoane din veacul al XVIII-lea. O parte dintre ele, precum şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, se află azi la Mănăstirea Căldăruşani, ne spune ghidul nostru.
A doua zi o petrecem în biblioteca mănăstirii. Oferta de carte este bogată. Aflăm că biblioteca s-a construit în vremea stareţului Andronic, fost duhovnic şi bibliotecar la Vechiul Neamţ. Având un cult al cărţii, el a înzestrat-o cu 60 de lucrări scrise cu propria mână, care se adăugau celor 146 de manuscrise şi 2.272 de cărţi tipărite în limbile slavonă, română, rusă şi greacă, înregistrate la 1884.
Întâlnirile cu părintele Paisie Cecan, stareţul mănăstirii, frate al episcopului Dorimedont, sunt scurte şi bucuroase. Mereu grăbit, cu un zâmbet părintesc, părintele Paisie, încă tânăr, cu ochii senini ca cerul, poartă o grea responsabilitate, ce se trădează în ridurile ce i-au înflorit aiurea faţa.
La numai şase kilometri de Noul Neamţ se află oraşul Tiraspol, capitala actualei Republici Populare Nistrene. Pe podul de peste râu, privirea ne este atrasă de numeroase lacăte de toate mărimile, peceţi palpabile ale îndrăgostiţilor nistreni. Ne îndreptăm spre întemeietorul oraşului, vajnicul general Suvorov, călare pe un cal, între copitele căruia se zbenguie copiii. Târgul de vechituri ne aminteşte de România anilor â90. Ne cumpărăm decoraţii şi monede, mai în lei moldoveneşti, mai în ruble, după cum negociem. Ne închinăm în biserica din apropiere şi apoi cumpărăm pe câteva ruble struguri din piaţă, căci pe stil nou este sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. După ore de căldură istovitoare, ne reîntoarcem în Chişinău, la Centrul social pastoral "Casa Providenţei", care ne găzduieşte pentru două nopţi.
Apa dulce de la Căpriana
După-amiaza ne-o petrecem în pelerinaj la Mănăstirea Căpriana, ctitorie a voievodului Alexandru cel Bun, aşezată în centrul spaţiului dintre Prut şi Nistru, în fostul ţinut Lăpuşna. Monumentală prin arhitectură, mănăstirea a avut o istorie zbuciumată, culminând cu perioada terorii roşii, începute cu anul 1944, după cum descoperim. Ca şi Noul Neamţ, a fost închisă în 1962. Din 1987, Căpriana a devenit simbol al unităţii, iar în 1989 s-a redeschis şi a fost restaurată, bucurându-se de suportul venit prin programul de reconstrucţie derulat sub patronajul preşedinţiei Republicii Moldova.
Răcorindu-ne la fântâna cu apă dulce de lângă Biserica "Adormirii Maicii Domnului", aflăm şi o legendă care povesteşte despre întemeierea mănăstirii în urma întâlnirii minunate a voievodului Ştefan cel Mare cu o căprioară. Sigur că există şi alte legende, însă ne grăbim să urcăm treptele spre catedrala cu hramul "Sfântului Mare Mucenic Gheorghe", care-şi cheamă credincioşii la rugăciune. Ne odihnim astfel în slujba de seară, în umbra de lumină a Sfântului Serafim de Sarov, a Sfântului Macarie şi a altor sfinţi care veghează din ferestrele cerului, deschise de armoniile unui cor de o vigoare îngerească.
În fapt de seară, Mănăstirea Suruceni ne întâmpină modestă şi tăcută. Călugăriţele părăsesc pe rând Biserica Sfântului Gheorghe, îndreptându-se spre chilii. Ne oprim cât să lăsăm gândul să respire aerul bine-înmiresmat al lăcaşului şi să descoperim un nou fragment de istorie dureroasă. Nici din povestea acestei mănăstiri nu lipseşte deja obişnuita scenă a spitalului, fie de boli infecţioase, fie de psihiatrie, şi a bisericii transformate în club - tipare preferate de bolşevici. Destinată până la închidere (1959) călugărilor, Suruceni s-a redeschis după 1990 ca mănăstire de maici. Culegem câteva mere din pomii încărcaţi, în spatele cărora se înalţă alb Seminarul Teologic "Regina Maria" pentru fete. Ne-am mai odihni, însă revenim în Chişinăul gătit de seară.
Duminică dimineaţa luăm parte la Sfânta Liturghie, apoi la Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, în subsolul Bisericii "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", apoi ne luăm rămas-bun de la părintele Viorel şi de la prietenii noştri moldoveni.
