Pelerini căzuți din cer

Da, trebuie să mărturisesc faptul că a fost cea mai insolită năzbâtie acrobatic-duhovnicească pe care am comis-o: închinarea la mănăstiri... pe calea aerului. Sâmbăta trecută, din cer au coborât trei pelerini pe o poiană de lângă Mănăstirea „Sfântul Mucenic Filimon” din județul Vâlcea, unde se nevoiește părintele Valerian, omul lui Dumnezeu. S-au dat jos dintr-un elicopter H 125 Airbus, o bijuterie nouă-nouță aparținând unui întreprinzător atipic: a investit într-o mare firmă de construcții, dar și în mântuirea lui și a familiei sale. Acest creștin este student (ca și mine: tomnatic!) la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar și filantrop al vetrelor monahale.

Pasionat de viața duhovnicească, omul caută pro­ximitatea sfințeniei cu maximă sinceritate și zbrobire de inimă, lucru rar în peisajul de busi­ness românesc. Cinste lui!

Revenind la povestea inițială: tot drumul - vreo 40 de minute - a fost o încântare. Culorile acestui pui de toamnă valahă s-au succedat cu repeziciunea celor 230 km/h, iar pământul văzut de sus, cu ochiul îngerului cel bun, este tulburător de frumos. Ai zice că toate mizeriile și conflictele omenești „de la sol” sunt insignifiante față de măreția creației, de mersul inconturnabil al planetei - o navă cosmică ea în­săși, ultradotată cu tot ceea ce poate susține viața, și care străbate spa­țiile universului mort și rece cu peste 107.000 km/h... Odată ce relieful s-a vălurit înspre dealurile Vâlcei, pădurile și-au făcut apariția în cromatica lor unică: pastel de verde, ocru și galben spart de panglici rutiere, gospodării izolate, turle de biserici. Îndată am planat deasupra unei poienițe în miniatură, de unde ne salutau prietenos doi frați de la mănăstire, veniți la întâmpinare. Șocul a fost de substan­ță, pentru că nu ieșisem încă mental din pielea orășeanului care în urmă cu câteva zeci de minute alerga cu motocicleta pe asfaltul rugos spre heliport, iar acum pășea pe iarba arămie de lângă mănăstire; poate că de aceea senzația de insolit a persistat până când a apărut în curtea așeză­mântului părintele Valerian. După îmbrățișarea frățească și câteva cuvinte calde, cum numai el știe să le rostească - a fost și rămâne un profesionist al interpretării inteligen­te - ne-am așezat la masă, într-o trapeză improvizată într-un cort militar, în curtea mănăstirii. Masa a fost o încântare nu atât prin bucatele oferite - un minim savuros -, cât prin jocurile de priviri ale oamenilor (monahi și pelerini) care își ofereau unul altuia, în deplină tăcere, castroane sau farfurii cu mâncare, pâinea sau carafa cu apă de izvor. Iar privirea azurie a părintelui Valerian învăluia această agapă decentă ca într-un surâs ștrengăresc, naiv și curat. Bobițele metanierului își urmau cursul, un frate citea un cuvânt de folos despre rugăciune, iar oamenii se bucurau fără rest și fără viclenie de această secvență avraamică din codrii Vâlcei.

După masă am vorbit cu părintele Valerian - sufletul meu pereche dar infinit mai bun ca al meu - despre mersul duhovnicesc al lumii. Mi-a zis așa: „Iubite frate, Dumnezeu îți dă din cele ale credinței cât poți duce, dar și cât ești dispus să duci. Vrei atâtica, atâtica îți oferă Domnul. Vrei mai mult? Depinde doar de tine, poți primi infinite daruri!” Da, știam și eu că Dumnezeu este generos și înțelept chiar în relația cu oamenii mofturoși, cârtitori, leneși și închipuiți. Iar această încredințare m-a determinat, o dată în plus, să privesc altfel legătura mea minimală cu El. De ce să fie doar „atâtica”, de ce să nu fie mai mult? Chiar și pentru noi, cei din lume, sunt infinite posibilități de a-I căuta proximitatea, respi­rația părintească de lângă perna somnului nostru de seară... El plusează permanent, „risipei se dedă Florarul” - vorba lui Blaga -, El Se oferă în Cuminecare, El este în tot și în toate. Iar noi, oamenii de rând, ce alegem? Sau, mai bine zis, cu ce ne alegem? Cu firimiturile care cad de la masa altora - cei îmbunătățiți în credință - sau ne putem așeza și noi la ospățul care este mult, este infinit? Eu unul nu mai vreau să mai stau pe la uși, vreau să mă așez chiar acolo, în rândul din față și, privindu-L în ochi, să Îi spun: „Dă-mi și mie, Doamne, rogu-Te, un colț de pâine și un pahar cu vin. Ale Tale dintru ale Tale...”