Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj România pentru Ucraina

România pentru Ucraina

Galerie foto (55) Galerie foto (55) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 03 Mar, 2022

București-Tulcea-Niculițel-Isaccea. Am făcut 5 ore dus și întors prin viscol, cu lungi porțiuni de șosea acoperite de zăpadă, ca să vedem ce se-ntâmplă cu refugiații ucraineni care intră în România traversând cu bacul pe la Isaccea. Văzuserăm desigur știri și relatări, știam că românii s-au mobilizat exemplar, dar una e să te uiți la televizor și cu totul alta să iei pulsul la fața locului. Dovadă că realitatea de acolo ne-a depășit toate așteptările.

Am poposit întâi la Episcopia Tulcii, unde Preasfințitul Părinte Visarion ne-a întâmpinat cu bucurie, ne-a povestit tot ce știa și ne-a ajutat să ne facem planul, după ce ne-a spus că majoritatea refugiaților rămân câteva ore, cel mult zile. „Am avut cazate 40 de persoane la Protopopiatul din Niculițel, care are o clădire nouă, modernă, au mai găzduit familii din Isaccea și Tulcea și avem vreo 15 persoane care iau masa la Cantina socială «Sfântul Nicolae» din Tulcea. Unii dintre ei nu vor să vină la masă și atunci li se trimite mâncarea acolo unde stau. Au locuit câteva familii și la Seminarul Teologic. După ce pleacă, fie iau avionul de la Constanța, fie se duc către Bulgaria, pe la Silistra, și zboară de acolo către Germania, Polonia sau în alte părți. Fluxul a scăzut, probabil și din cauza vremii, dar și pentru că acum partea ucraineană se pare că le cere mai multe formalități. Oricum, voluntarii îi așteaptă în vama Isaccea cu hrană caldă, cu sendvișuri, și sunt munți întregi de haine. Noi am făcut o colectă de bani în toată eparhia, am primit și de la Parohia Pitar Moș din București și de la Asociația Națională a Notarilor Publici. Banii s-au adunat la Centrul eparhial ca să ajutăm Protopopiatul Niculițel, care consumă pentru refugiați gaz, lumină, iar prețurile sunt acum foarte mari, și o să trimitem și în alte locuri unde se cazează sau sunt hrăniţi ucraineni. Eparhia noastră e foarte mică, avem 125 de parohii, câte are în București un protopopiat, dar m-am bucurat că oamenii au fost foarte săritori. Cei care vin sunt disperați, fug de război, au lăsat totul în urmă... Unii nu sunt ucraineni, ci afgani refugiați în Ucraina, deci refugiați acum a doua oară! Citeam undeva că refugiații din Ucraina văd Dunărea ca pe Autostrada Libertății! În orice caz, nu se așteptau să fie primiți așa, cu brațele deschise. Mă uitam ieri că era o vreme câinoasă, și totuși voluntarii așteptau acolo în frig, erau zeci de mașini, oameni care vin cu ajutoare sau să ofere cazare”.

Am mai aflat că punctul de trecere a frontierei nu s-a deschis decât în vara trecută - parcă ar fi știut cineva că va fi nevoie...

„Nu facem noi, Dumnezeu face­­”

Am plecat spre Niculițel, unde protopopiatul a pus la dispoziția refugiaților centrul de cazare construit pentru pelerini. Părintele protopop Gabriel Onea ne-a spus că în prima seară au fost 28 de refugiați, majoritatea femei cu copii. „Spațiul nostru de cazare este foarte generos, le-am oferit camere cu baie, cu 2, 3 sau 4 paturi, avem și una cu 10 paturi, la mansardă. Avem doi preoți în Isaccea, pr. Igor Padnevici și pr. Costel Mocanu. Părintele Igor e din Basarabia, știe limba rusă, așa că ne folosește și ca translator. Am conlucrat foarte bine cu primăriile din Isaccea și Niculițel, suntem într-o relație foarte bună cu voluntarii, cu pompierii, cu toată lumea din zonă. Prima zi a fost mai grea, întrucât clădirea nu era încălzită, a trebuit să dăm drumul la aerul condiționat și să pornim centrala. A urmat un aflux mare de voluntari care ne-au adus atâtea alimente încât la un moment dat a trebuit să refuzăm altele, că se stricau, și i-am îndreptat spre Isaccea. Noi avem o capacitate de 40 de locuri, dar putem mobila până la 50. Acum mai avem 11 oaspeți. Am avut o mamă cu 9 copii, ieri au plecat, a venit soțul ei din Polonia. La plecare ne-au mulțumit cu lacrimi în ochi, dar noi n-am făcut nimic! Cazarea o aveam, mâncarea ne-o aduc oamenii, noi cu organizarea... Acolo, la Dunăre, e un curent teribil și sunt condiții foarte dificile pentru voluntari”, ne-a spus părintele cu modestie. „Ne-a întrebat cineva de la Constanța ce mai avem nevoie - i-am zis «Fraților, avem de toate!» Dar, e drept, sunt unele lucruri nevăzute. Ei vin și pleacă, noi trebuie să schimbăm lenjeriile de pat și să facem curat...” Un alt aspect nevăzut: centrul are nevoie de brichete de cărbune. „Am vorbit să aducem lemne, dar sunt ude. Când faci o poză, vezi un pat pregătit, am pus pe noptiere ce trebuie pentru copii, dar căldura n-o vezi în poză!”.

I-am adus aminte că au și niște facturi de plătit la furnizori. „Da... toată lumea aduce produse și alimente, e foarte bine, încă din prima zi femeile au adus păsări din ograda lor și am făcut o ciorbă mare. Dar dacă pomenești de bani devin prudenți... Se uită, așa, la tine... «A zis bani! A zis bani...». Așa că ne-am ferit să facem lucrul ăsta, am discutat cu Preasfințitul Visarion și s-a organizat o colectă”.

Centrul a fost ridicat pentru pelerini, pentru că mănăstirile din zonă nu prea au spațiu de cazare. Îndrăznesc să spun „Nu-i pentru cin’ se pregătește...”, dar părintele mă contrazice blând: „E rânduiala lui Dumnezeu! Nu facem noi, El face. Noi doar suntem aici și spunem «Prezent!» Așa cum alții vin tocmai de la București, atâta cale, ca să ajute. Deja avem grupuri de tineri bucureșteni care au trecut pe la noi cu ajutoare și ne-au prezentat posibilitățile lor: «Părinte, avem un om care are un hotel, altul care are un autocar, altul care e deja în vamă cu două-trei mașini». Așa că i-am pus pe toți în legătură unii cu alții și când apare o familie de dus la București lucrurile merg strună. Bateria de la telefonul ăsta al meu ținea cinci zile, acum se descarcă într-o zi jumătate... Mai am unul la încărcat, le rotesc...”

Ne mai povestește un episod care, prin comparație cu tot ceea ce se-ntâmplă, e chiar amuzant, dar și semnificativ pentru cum (nu) te poți pregăti pentru așa ceva: „În prima seară au coborât mămicile și ne-au zis: «Vrem și noi un ceai!» Aveam câteva plicuri și o pungă de cafea, începută... Pe urmă n-aveam căni destule... Niculițel e zonă viticolă, avem mai mult pahare... A trebuit să cumpărăm de toate”.

„Când vorbiți cu noi acum, suntem fericiți!”

Părintele Onea ne-a plimbat prin centru, ca să vedem tot: camerele, băile, centrala termică, bucătăria, sala de mese, frigiderul și congelatorul, cămara. Este în mod vizibil mândru de ceea ce poate oferi refugiaților - și are de ce! În curtea centrului, un refugiat curăța zăpada și un băiețel de trei ani, Amir, alerga după un cățel. Cât am vorbit cu unul dintre refugiați, puștiul m-a bulgărit cu zăpadă, râzând. Inocența acelui copil, pentru care totul este - deocamdată... - o aventură, o excursie în străinătate, era la fel de tulburătoare ca relatările dramatice ale adulților despre ce lăsaseră în urmă. Ce frumos ar fi dacă n-ar exista decât bombardamente cu bulgări de zăpadă!

Cei trei refugiați cu care am vorbit sunt din Odesa, afgani căsătoriți cu ucrainence, ceea ce explică faptul că au putut părăsi Ucraina. Au fost bucuroși să povestească, dar ne-au rugat să nu-i fotografiem, pentru că vor să se întoarcă în Ucraina și nu știu ce-i va aștepta. „Nu știu ce trebuie să fac”, mi-a mărturisit, dezarmat și dezarmant, unul dintre ei, care era student în Odesa.

Al doilea mi-a spus că vor să ajungă la București și s-a plâns că nu au informații despre formalitățile pe care trebuie să le îndeplinească după intrarea în România. I-am îndrumat spre site-urile create în acest scop. Ulterior, am văzut că și centrul de la Niculițel are un îndrumar imprimat în acest scop.

Al treilea, cel care vorbea cel mai bine engleza, a răspuns cu un singur cuvânt la întrebarea despre cum e acum în Ucraina: „Înspăimântător!”, adăugând apoi: „Am lăsat totul în urmă! Zece ani din viață, facultatea, afacerea, tot. Situația e înfricoșătoare, zboară rachetele, se trage, am văzut totul... Apoi am plecat și am așteptat în granița ucraineană timp de trei zile”.

Când i-am întrebat cum au fost întâmpinați în România au exclamat toți odată și nu-și mai dădeau rând la vorbă, iar al treilea ne-a dezvăluit că soacra lui e româncă! „El ne-a sfătuit să venim aici”, a explicat primul. „Suntem atât de recunoscători Guvernului, Primăriei, Bisericii! Chiar când vorbiți cu noi acum, suntem fericiți! Înseamnă că există cineva căruia îi pasă de noi!”

Am bâiguit intimidat că măcar atât putem face și l-am asigurat că, da, ne pasă. „Din clipa în care am pus piciorul peste graniță”, a zis el și a schițat gestul ca să fie mai convingător, „am fost asaltați, ni se ofereau mâncare, apă, haine! Aveam niște bani la noi și am vrut să plătim, dar am fost refuzați vehement și ni s-a spus «Noi suntem aici pentru voi!» Românii... cum se spune?...” S-au consultat câteva secunde în limba lor și cel care vorbea cel mai bine a izbucnit vesel: „Se LUPTAU care să ne ajute mai repede!” De-ar fi acesta singurul fel de luptă...

Le-am urat tot binele din lume și ne-am despărțit ca vechi prieteni. Centrul arată impecabil și refugiații sunt recunoscători de asemenea condiții, dar bieții oameni mi-au spus: „Vrem să ne întoarcem la viețile noastre!”

Am lăsat și noi sacoșele cu haine cumpărate și încredințate de prieteni când au aflat că mergem în zona cu refugiați și am plecat mai departe spre vama Isaccea, unde ne aștepta părintele Igor Padnevici.

Un cuvânt de încurajare, un mărțișor, o cruciuliţă şi un zâmbet frăţesc

Zona e un furnicar! Corturi mari, încălzite, pentru adăpostirea temporară a refugiaților (erau zero grade afară și viscol) și pentru păstrarea produselor donate, numeroși voluntari rezistând eroic în bătaia vântului rece care transforma ninsoarea într-una orizontală, polițiști dirijând circulația, autocare pregătite să preia ucrainenii, zeci de mașini din toată țara, cu oameni veniți să ajute. Cum parcarea se umpluse, mulți au lăsat mașinile, ca și noi, pe un teren înnoroiat. „Săracii, se așteaptă unii pe alții, cu durere în suflet, noi încercăm să-i încurajăm și să-i ajutăm cu ce putem: o mâncare caldă, un adăpost, transport, cazare la București”, ne explică părintele.

Am stat de vorbă și cu câteva voluntare și le-am întrebat cum rezistă în viscol și frig. „Pentru a face față unei situații ca aceasta, trebuie să rezistăm!”, mi-a răspuns cu simplitate una dintre ele. Vin când pot, stau cât rezistă, cu schimbul, și nu fac parte din nici o organizație, ci individual, din proprie inițiativă. „Care rezistă patru ore, care mai mult...”, după care se întorc în oraș fie cu mașina, fie pe jos. „E nevoie de voluntariat și aici, și la sala de sport, ne caută preoţii, suntem oricând la dispoziție”.

Tocmai sosise un bac. În mod normal vine o dată la trei ore, dar în zilele cu aflux mare de refugiați ajungea și la o oră. Femei și copii coborau de pe bac și pășeau nesiguri, dar erau imediat preluați de voluntari și plecau în diverse direcții. Am plecat și noi înapoi ­ în oraș, la sala de sport a Liceului Teoretic „Constantin Brătescu”, unde știam că se depozitează ajutoarele.

Când am intrat, am încremenit. Cuvintele sunt sărace, las imaginile să vorbească... Exact când mă gândeam că ar fi teribil să ajungă aici atât de mulți refugiați încât să se poată distribui toate acele lucruri, o voluntară care muncea de zor, ca și ceilalți, la sortat, împachetat și etichetat, parcă ghicindu-mi gândul, a zis: „Să fie inutile!”

Aici l-am reîntâlnit pe părintele Gabriel Onea, care face zilnic de mai multe ori naveta de la centrul din Niculițel la vamă și la sala de sport, și am stat de vorbă cu doi tineri refugiați din Ismailul care fusese bombardat chiar în acea dimineață. Erau amândoi frumoși și emoționați. „O mulțime de oameni ajută în România”, mi-a spus unul dintre ei, Martin, care are 14 ani. Celălalt, Alik, are 16. „Ne-au întrebat ce avem nevoie și ne-au spus că putem lua orice”. Nu voiau să plece mai departe, ci să stea acolo, în Isaccea, apoi să se întoarcă acasă când războiul se va sfârși...

Am vorbit și cu Lenuța Cobzarencu, una dintre voluntare, care mi-a confirmat că nu-i mobilizează nimeni, vin benevol, pentru că socotesc că trebuie să vină. „Sunt cu vecina, cu nora, și am fost aici de ieri dimineață de la ora 7 până azi dimineață la ora 5, am plecat acasă pentru două ore să ne schimbăm și am revenit. Și ne rugăm la Dumnezeu de pace și sănătate. Nu ne-am așteptat ca atâta lume să aducă atât de multe lucruri! Azi-noapte au și dormit aici câțiva ucraineni. Suntem dotați cu absolut tot ceea ce ne trebuie”.

La plecare, în parcare, ne-am întâlnit cu Radu Bratan, prieten de Facebook, care venise dis-de-dimineață cu două mașini de ajutoare, pregătit și să preia refugiații care ar fi vrut să meargă la București.

Viscolul care ne-a însoțit și la întoarcere n-a reușit să ne spulbere speranța că războiul se va termina cât mai repede, iar frigul nu putea risipi căldura sufletească.

 

Citeşte mai multe despre:   razboiul din Ucraina  -   filantropie