Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Școala obiceiurilor de iarnă de la Bohotin

Școala obiceiurilor de iarnă de la Bohotin

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Reportaj
Un articol de: Oana Nistor - 22 Dec, 2020

Imaginea satului idilic cu nămeţii cât casa şi cu copii înotând prin zăpadă cu traista de gât în ajun de Crăciun sau de An Nou o mai vedem doar cu ochii minţii. Astăzi, uliţele tânjesc după cântecul pruncilor sau zarva feciorilor. La Bohotin, un sat din judeţul Iaşi, şcoala şi Biserica se străduiesc să menţină vie tradiţia meşteşugurilor şi obiceiurilor de demult.

Cu ani în urmă, în satul românesc exista o legătură strânsă între toţi ai locului. Întreaga suflare, de la cel mai mic ţânc şi până la decanul de vârstă, participa activ la momentele ce defineau identitatea: botez, nuntă, înmormântare, dar şi ridicarea unei case sau confecţionarea obiectelor vestimentare.

Sărbătorile de peste an reprezentau un alt prilej pentru ca oamenii să se adune şi să se veselească, îndeosebi de Crăciun şi Anul Nou: „După post veneau Crăciunul sătulul (fiecare tăia porcul, masa era plină) şi Vasile nebunul (pentru că se mascau şi se agitau). În special cu prilejul sărbătorilor religioase se scoteau de la naftalină şi costumele populare. Prin anii ‘50 şi chiar ‘60 se umbla cu colinda şi vesteam Naşterea Domnului, însă apoi, în timpul regimului Ceauşescu, nici pomeneală de aşa ceva; nici nu aveam voie să călcăm în biserică. Ştiam colinde vechi, însă nu le puteam verbaliza, nu puteam cu adevărat să ne bucurăm de sărbătoarea Naşterii Domnului. Imediat după Revoluţie, poate chiar din acel an, după atâta amar de întuneric, am început a vedea lumina şi satul a început iar a se umple de copii vestind, prin colind, Crăciunul. Copil fiind, primeam în special colaci, mere şi nuci. Foarte rar câte un bănuţ. Şi acum se fac colaci pe vatră, cu o crustă de făină de porumb”, povesteşte Zamfira Munteanu, o fiică a satului Bohotin, care a trăit mai bine de jumătate de viaţă în comunism.

Ca şi în alte locuri din judeţul Iaşi, la Bohotin era mai pregnantă sărbătoarea Anului Nou, poate şi din cauza varietăţii de roluri pe care feciorii satului le interpretau. „De Anul Nou, copiii, tinerii, dar şi cei mai în vârstă se adunau la câte o gospodină să-şi pregătească măştile, buhaiurile, bicele. Pe lumină, de Anul Nou umblau cu uratul copiii, din casă în casă, primeau colaci mari şi frumos împletiţi în care era înfiptă câte o monedă denumită şi pitac. Când se întuneca, porneau urătura tinerii şi maturii: umblau tinerii cu fanfara, cu ursul, cu capra, se mascau. Ursul era adaptat în funcţie de gazdă; de exemplu, dacă gospodăria nu era foarte mare, iar fata mai leneşă şi cam urâţică, urătorii satirizau aceste defecte. În schimb, dacă fata era harnică şi frumoasă, în urătură se regăseau aceste calităţi. În dimineaţa primei zile din an tot copiii mergeau cu semănatul”, rememorează şi Natalia Bulgaru, profesor pensionar de limba şi literatura română în satul Bohotin.

Dacă în perioada comunistă nu putea fi vorba de Sfântul Nicolae, de Moş Crăciun sau de colindele tradiţionale cântate pe uliţele satului, de treizeci de ani încoace la Bohotin, ca şi în alte locuri, s-a reîmpământenit obiceiul atât de frumos de a vesti, din casă-n casă, Naşterea Domnului Iisus Hristos. Acum însă, după cum ne spune bătrâna Paulina Sava, „flăcăi nu prea mai sunt prin sat care sî umbli cu Anul Nou, noroc cu câţiva copchii care mai sunt prin sat şi care umblî cu colinda. Aşa sâmțâm cî-i Crăciunul”.

Părintele paroh Iulian Andrei confirmă exodul tinerilor către oraş sau către mai departe, în amarele străinătăţi, unde câştigă cu multă trudă şi uneori cu umilinţe banii necesari traiului. „Anul acesta am avut opt botezuri şi peste 20 de înmormântări, iar în 2019 şapte botezuri; au fost ani şi cu mai puţine. O parte dintre aceşti copii vor vorbi într-o altă limbă, pentru că părinţii lor au venit să-i boteze şi au plecat din nou, cu tot cu cei mici, în Paris, Milano, Londra şi alte mari oraşe ale lumii. Trebuie să vedem însă şi un lucru pozitiv în toate acestea, anume acela că, iată, glasul pământului şi al locurilor natale îi cheamă pe cei plecaţi şi îşi doresc să-şi boteze copiii în biserica unde şi ei au fost creştinaţi. Mulţi spun că vor reveni acasă după ce-şi vor fi câştigat suficienţi bani cu care să-şi ridice case frumoase şi să pună pe pi­cioare, de ce nu, afaceri de familie. Alte opor­tunităţi de muncă în zonă oricum sunt foarte puţine”, spune părintele Andrei.

Celor care au rămas, tot mai puţini la număr, părintele şi profesorii de la şcoala din sat încearcă să le transmită dragostea pentru locul în care s-au născut, pentru meşteşugurile cu care se mândresc şi acum bunicii lor, precum şi pentru folclorul autentic.

Vasile Rotariu, acum învăţător pensionar, a transformat, în urmă cu 15 ani, şcoala într-o mare şezătoare. Tot el a coordonat ani la rând formaţia de dansuri populare „Hora”, formată din copiii din sat. „În cadrul acelui proiect am dus în şcoală război de ţesut, am nevedit, am ţesut pânza pentru iţari, iile; toate bundiţele au fost cusute de către copiii de gimnaziu, eu le desenam, iar soţia le croia. Mamele şi bunicile au cusut iile după modele străvechi ale locului, pentru că mi-am dorit să aduc în actualitate frumoasele meşteşuguri, iar copiii să preţuiască piesele autentice şi, de ce nu, să le poată deosebi de falsurile care inundă acum piaţa. Costumele populare rezultate în urma şezătorilor de la şcoală, 20 pentru băieţi, 20 pentru fete, sunt purtate de membrii formaţiei de dansuri, care, dincolo de actul artistic, sunt apreciaţi de public şi pentru modul cum se prezintă”, crede învăţătorul.

„Îmi plac lucrurile ţărăneşti”

Însă cei mici nu au învăţat doar la şcoală despre tradiţiile locului, ci şi acasă. Chiar dacă de ţesut mai ţes doar două bătrâne în sat, în multe case din Bohotin găsim lăzile de zestre în care se păstrează cu sfinţenie prosoape de borangic, covoare din lână, lăicere şi alte minunate lucruşoare ieşite din mâinile harnice ale femeilor. Un astfel de exemplu este cel al Mihaelei Slădaru, care a amenajat în podul casei mari şi primitoare o „cameră de curat”: „M-am născut cu mama care ţesea în casă, care pregătea cânepa pentru a face diverse ţesături din ea. O parte din aceste lucruri le am de la mama mea, o parte le-am ţesut chiar eu. Iubesc foarte mult lucrul de mână, îmi plac lucrurile ţărăneşti, cum se spune, şi m-am gândit să le pun în valoare. Cred că astfel preţuiesc şi memoria bunicilor şi străbunicilor mei, pentru că o parte din ei a rămas aici, cu mine”.

Pe un perete, îţi sare în ochi un frumos covor de o sută de ani, acompaniat de prosoapele de borangic şi un coş de nuiele, „născute” tot pe la 1918; feţe de pernă brodate, scoarţe, cuverturi şi alte lucruşoare din lada de zestre a mamei în vârstă de peste 80 de ani. Mihaela va asambla, tot în „camera de curat”, şi războiul de ţesut: „Când eram tânără, ţeseam şi eu cu mama şi, chiar dacă atunci când veneau prietenele în vizită mă ruşinam şi nu voiam să mă vadă că ţes, acum sunt foarte mândră că stăpânesc acest meşteşug şi intenţionez să mă apuc din nou de lucru”.

Îndeletnicirea femeilor din sat şi hărnicia mâinilor lor cântăreau foarte mult în pregătirea sărbătorilor de iarnă: la câte o casă se adunau pentru a confecţiona căpriţa, buhaiul sau ursul; recuzita includea lucruri şi obiecte tradiţionale din gospodărie. „Iarna se organizau şezători la câte o tânără, unde fetele scărmănau lână, torceau in, cânepă, lână, coseau costume naţionale. Tinerii veneau la şezători şi ca să vadă care sunt cele mai harnice fete, însoţiţi de muzică. Aceste obiceiuri şi altele care se organizau cu diverse ocazii, precum botez, nuntă sau înmormântare, îi ajutau pe săteni să se cunoască mai bine, să se împrietenească, să lucreze împreună, să se ajute la necazuri, să-şi aline durerile, dar şi să se relaxeze”, își amintește și Natalia Bulgariu.

Pentru a menţine viu satul românesc de altădată, părintele Andrei organizează la biserică diverse proiecte în cadrul cărora îi implică în special pe copii şi pe bătrânele satului, creând astfel o punte între generaţii, necesară în cultivarea unei educaţii în care să primeze respectul faţă de muncă şi învăţătură, dragostea de frumos şi credinţa.

Citeşte mai multe despre:   Biserica „Sfântul Nicolae” din Bohotin