„Omule, viața ta este în cer, începe s-o trăiești de aici, de pe pământ!” E îndemnul scris pe o broșură de învățături duhovnicești pe care am primit-o de la unul dintre fericiții monahi trăitori la Mănăstirea Stânișoara, de la poalele Muntelui Cozia, din Arhiepiscopia Râmnicului, cu scopul de a vesti și altora bucuria vieții întru Dumnezeu. I-am numit „fericiți” pe acești monahi, pentru că au renunțat la cele trecătoare pentru a dobândi pe Cel ce este Însuși Iubirea și pentru că țin aprinsă candela rugăciunii, adusă în urmă cu câteva veacuri pe acele meleaguri de Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, a căror primă sărbătorire în Biserica noastră se săvârșește azi, 3 septembrie.
Început de septembrie. Stațiunea Călimănești-Căciulata, din județul Vâlcea, este plină cu oameni, veniți din atâtea locuri ale țării și de peste hotare ca să facă tratamente medicale cu apă termală și mineral-sulfuroasă, ca să se relaxeze, să viziteze, de fapt, ca să caute un loc pentru odihna trupului. Însă unii dintre ei, care se depărtează de stațiune, de cele ale lumii de acolo, află locuri liniștitoare după care sufletul lor tânjea. Piscurile muntoase, ce se oglindesc în apa Oltului, susurul izvoarelor și liniștea din văile împădurite ale Parcului Național Cozia sunt locuri prin care atâția sihaștri - iubitori ai liniștii - se retrăgeau și se retrag din mănăstiri pentru a fi împreună cu Dumnezeu, însingurându-se prin peșteri și prin alte locuri mai tainice ale munților. În veacurile din urmă, cei care se retrăgeau, fiind mai mulți, au format obști monahale, iar una dintre ele este și astăzi la Stânișoara, un loc ce se află la doar câțiva kilometri de stațiunea Călimănești-Căciulata.
Drumurile care duc la Mănăstirea Stânișoara sunt mai multe, mai ales potecile prin pădure, dar este și un drum pietruit pentru accesul cu mașina. Cu fiecare pas făcut înspre desișul pădurii, sufletul se adâncește mai mult spre sine, lăsând în urmă forfota din stațiune, casele de vacanță și locurile de campat, pline de oameni și mașini. Călăuză spre mănăstire este un pârâu, iar pădurea se apleacă precum un acoperământ pe vreme caldă sau ploioasă. Însă, în apropierea mănăstirii, pârâul se retrage pe sub pietre, iar pădurea se deschide, lăsând privirii frumusețea cerului și a masivelor stâncoase, la ale căror poale se află Mănăstirea Stânișoara.
Începuturile acestei vetre monahale se leagă de călugării Neofit, Meletie și alți cuvioși care au plecat în jurul anului 1671 din ctitoria voievodului Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, dincolo de Olt, în munți. Ulterior, au construit și un schit, cunoscut pe atunci cu numele „Nucet”. Pe la anul 1747, a fost construită o biserică cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și chilii. „În anul 1788, când au fost luptele austro-ruso-turce pe aici, turcii au ajuns pe Valea Oltului și au fost aduși de călăuză până aici. Au dat foc la biserică, la chilii, au jefuit schitul, iar călugării care se rugau, lucrau și se nevoiau pe aici au fost uciși de către turci. Noi mai săpăm pentru drumul de acces, jos, la mănăstire și chiar am găsit oseminte, pe care le-am îngropat în cimitir. De aceea eu cred că pe aici au fost și mucenici. De la 1788 până în 1809, a fost pustiu. Numai prin anul 1809 au mai venit doi călugări din Muntele Athos, un român și un sârb, la o descoperire de la Maica Domnului, ca să reorganizeze viața monahală de aici, și așa au făcut o sihăstrie cu tradiție athonită. Din anul 1809 și până în anul 1936 nu au intrat femei aici, adică mai înainte de rânduiala așezată de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica la Mănăstirea Frăsinei. Chiar și la Mănăstirea Turnu nu puteau intra femei. După anul 1936, din câte am auzit, mănăstirea era într-o stare deplorabilă și femeile veneau mai mult la biserică. Atunci s-a rânduit construcția paraclisului, unde călugării se duceau și mai citeau rugăciuni celor care veneau la hotarul unde e icoana dinspre Mănăstirea Turnu și la troiță. Apoi, treptat, s-a dat dezlegare și astfel au venit și femeile în mănăstire, la slujbe. Totuși, să știți că locul acesta nu admite să stea femeie. Femeia aici nu are pace, liniște, se îmbolnăvește dacă e să stea mai mult de o zi pe alta. Dar este un loc mai liniștit aici, în primul rând, datorită rugăciunilor sfinților cuvioși care s-au nevoit pe aceste locuri, precum Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, și rugăciunilor Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ale Sfântului Ioan Botezătorul și, de bună seamă, nu mai e nevoie să amintim, rugăciunilor Maicii Domnului”, a spus părintele stareț al Mănăstirii Stânișoara, arhimandritul Laurențiu Popa.
Prima sărbătorire a Sfinților Cuvioși Neofit și Meletie
La Mănăstirea Stânișoara, acasă la Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, în această zi de 3 septembrie se săvârșește prima lor sărbătorire, întrucât, deși au fost trecuți în calendarul Bisericii noastre în data de 25 februarie 2016, proclamarea solemnă a canonizării lor a avut loc la 28 septembrie 2016. Însă, și până la canonizarea lor, viețuitorii din această vatră monahală au cinstit cu multă evlavie pe acești sfinți cuvioși încă de la trecerea lor la Domnul, ca fiind purtători de daruri duhovnicești și rugători înaintea lui Dumnezeu. „Noi nu am știut când vor fi canonizați Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie, însă pentru noi au fost și sunt sfinți ocrotitori cărora le simțim prezența și rugăciunile la tot momentul, la toată vremea și la toate încercările care trec peste locurile acestea. Avem moaștele Sfântului Neofit, iar de la Sfântul Meletie avem ca mărturie izvorul care curge permanent din peștera în care s-a nevoit și a izvorât datorită rugăciunilor Sfântului Meletie către Maica Domnului. Izvorul niciodată nu a secat, deși au mai fost și vremuri de secetă. Sfinții cuvioși au grijă și pentru cele duhovnicești, și pentru cele materiale ca să nu ducem lipsă de nimic. Slavă lui Dumnezeu! Avem de toate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune așa: «Nu-i bogat acela care-i bogat, ci bogat este acela care e mulțumit cu cât are». Noi suntem mulțumiți cu câte avem, și avem destul, dar nu suntem noi vrednici și nici cuvinte nu avem ca să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat”, mărturisește starețul Stânișoarei.
Viețuitorii de la Mănăstirea Stânișoara nu sunt mulți, dat fiind și lucrul cel mult care trebuie săvârșit zilnic, însă viețuirea lor în simplitate le aduce multă odihnă și bucurie sufletului. Aceste daruri duhovnicești, dimpreună cu altele pe care Bunul Dumnezeu le știe, iradiază lumină și bucurie pe chipurile lor, căci cu adevărat s-au încredințat că viața omului este pentru cer; că viața cerească începe încă de aici, de pe pământ; că însingurarea sau înstrăinarea lor de lume nu este acea stare apăsătoare de singurătate de care suferă atâtea persoane azi, ci este întoarcerea omului către Dumnezeu și continua viețuire, nu singur, ci cu Dumnezeu.
