„Omul rezistă cât lumea. Numai statuia lui se macină în timp”, spunea aforistic scriitorul doljean George Geafir, „caligrafiind” chipul recent al unei umanități din ce în ce mai desacralizate. Există, totuși, o lume, puternică și vie, care se hrănește din lumina îngerilor, iar prin slujirea semenilor se face pe sine lumină și hrană pentru ei. Este lumea monahilor, a schiturilor și mănăstirilor care înving timpul, renăscând din suferință și răbdare, dimpreună cu bunurile lor, precum pasărea Phoenix. Un asemenea așezământ este Mănăstirea Strehareț, din Episcopia Slatinei și Romanaților.
Nu știm dacă momentul în care am vizitat această mănăstire, o zi amestecată cu lapoviță și ninsoare, poate fi expresia cea mai convingătoare a frumuseții locului, dar nouă așa ni s-a părut. Pentru că Mănăstirea Strehareț nu mai trăiește în timp. Veșnicește într-un fel suspendată, istoria nemaiputând-o „încorseta” în date precise, deși, pentru a o defini, trebuie să ne raportăm la ele. Cu siguranță, Strehareț este o pasăre Phoenix care în zbor și-a pierdut umbra, devenind, pur și simplu... zbor!
Și a vorbi despre zbor altfel decât în cuvinte pământene nouă, muritorilor, ne este imposibil.
Origini
Pentru a căuta începuturile sfintei așezări monahale, trebuie să coborâm mult în trecut și să înțelegem că Mănăstirea Strehareț „s-a așezat” cu existența sa pământeană într-o continuitate creștină timpurie în zonă, de vreme ce, anterior întemeierii ei, la Mănăstirea Celei-Sucidava se oficiau Sfintele Taine și Sfânta Liturghie cu folosirea unor obiecte de cult, precum opaițul cu inscripția primului preot al Slatinei și Romanaților, „Lukanokos, fiul lui Lykatios”, după cum aflăm din prefața Preasfințitului Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților, scrisă la volumul „Mănăstirea Strehareț - pagini de monografie”, lucrare de excepție a profesoarei Constanța Surduleac.
Denumirea mănăstirii poate avea mai multe origini: „Strehareț”, sau „Strihareț”, care ar proveni de la dealul care mărginește orașul Slatina la nord, numit Sopot, loc acoperit în vechime cu păduri de gârliță, stejari, ulmi, frasini, corn, meri, peri pădureți; de la moșia Strehareț, a cărei margine de pădure, văzută din depărtare, avea aspect de streașină; de la păsările răpitoare numite „huhurezi”, sau de la o legendă care spune că în aceste locuri își avea proprietățile jupâneasa Marița și care, din cauza incursiunilor tătarilor, și-ar fi găsit scăparea în pădurile din jur. Drept mulțumire lui Dumnezeu, ea ar fi ridicat o primă biserică acolo, iar numele de „Strihareț” ar avea origine paleoslavă și ar însemna „striha”, adică „mătușă”, și „riț”, prescurtare de la „Marița”. De altfel, toate împrejurimile mănăstirii se numesc „Valea Mariții”, „Valea Muierii”, „Pădurea Mariții”, după cum ne asigură George Poboran, autorul unei monografii a orașului Slatina. În decursul secolelor, numele este pomenit în hrisoave de mai mulți domnitori ai Țării Românești: Basarab cel Tânăr, Radu Voievod, Vlaicu Voievod, Radu Șerban, Gavrilă Movilă sau Matei Basarab. În vremea acestuia din urmă, „harnicul Serafim, fost Episcop al Buzăului și mai apoi de Râmnic”, a ctitorit mănăstirea, construită între 1665-1668, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Acest episcop era din Slatina și se trăgea din marea familie a Delenilor, care se înrudea cu domnitorul Matei Basarab. Biserica mănăstirii este pictată între 1671-1672, probabil de către meșteri locali, fiind apoi sfințită chiar de Serafim Episcopul la 28 decembrie 1672, la slujbă fiind prezenți Mitropolitul Țării Românești Varlaam (1672-1679) și domnitorul Antonie Vodă din Popești (1669-1672).
Urgii
Vremurile au adus multe urgii peste mănăstire: invazii repetate ale turcilor, ale armatelor țariste și austriece, atacuri ale trupelor turcești răzlețe din Vidin, bombardamente care au distrus clădirile și bunurile așezământului, au dus la transformarea caselor acestuia în spital, instalarea unor unități militare în ele, înființarea unei închisori preventive, camere pentru oștire, spital de holeră, școală pentru agricultură, cartiruire pentru comandamentul german în timpul Primului Război Mondial. Dar mănăstirea a trecut prin toate văzându-și de zborul ei, renăscând de fiecare dată din propria-i cenușă, ca o adevărată pasăre Phoenix. Sigur că aceia care o „țineau” în zbor, „călcând” timpul, pentru a fi hrană și lumină semenilor săi, au fost călugării. Unul dintre ei, ieromonahul Nectarie Anghel, i-a împrumutat chiar sufletul lui, între 1930-1960, când s-a nevoit aici având grijă de sfântul așezământ și dormind un an și jumătate în camera mortuară din Cimitirul Strehareț. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit gazda multor refugiați români din Transilvania ocupată, care la 29 august 1943 și-au sfințit aici drapelele în fața autorităților și a peste 2.000 de credincioși adunați în curtea mănăstirii, ca să nu mai pomenim faptul că, după 1950, așezământului i s-au impus cote de carne, lapte și cereale. Au trecut peste ea apoi cutremurele și multe alte încercări: înstrăinarea bunurilor, a cărților vechi și altor obiecte de patrimoniu. Ceva totuși, extrem de valoros, se mai păstrează prin arhive. O „Antologie” de imnuri liturgice, unde printre bucățile muzicale dăinuiesc 60 de versuri, copie inedită, unicat, a poemului „Cântecul lui Adam”, care păstrează în întregime motivul acestuia. Poemul începe cu chemarea: „Veniți toți din Adam/...să cântăm versuri de jale/ Pentru-a lui Adam greșale...”. După ce expune plângerea lui Adam izgonit din Rai, se arată că protopărintele nostru, apucându-se să lucreze pământul, a fost oprit de satan, care îi spunea că și el este stăpân aici. Satan i-a dat voie lui Adam să cultive pământul, numai după ce acesta i-a făgăduit că toți urmașii săi vor fi ai satanei și i-a dat și zapis în acest sens: o cărămidă proaspătă, pe care Adam a pus mâna, și pe care satan, după ce a uscat-o în cuptor, a ascuns-o în Iordan, sub o piatră, punând acolo pază compusă din 100 de diavoli. Poemul se termină cu istorisirea eliberării omului din robia satanei, adică reînscăunarea lui ca stăpân al pământului, prin Botezul Domnului Iisus Hristos în Iordan, când a fost sfărâmat și zapisul lui Adam.
În afară de câteva icoane vechi care se mai află aici, se mai păstrează și un jilț arhieresc, obiect dăruit de Episcopul Serafim la sfințirea bisericii, ierarh care s-a așezat cu trupul spre a veșnici într-un mormânt în pronaosul bisericii, peste care s-a pus o bucată mare de piatră.
Izvor
Nu poți să treci peste toate aceste lucruri indiferent. Privești, asculți, te închini și simți cum te dor umerii, pentru că acolo, în încheieturile lor, încep să-ți încolțească aripile. La fel s-a întâmplat și cu maica stareță
Irina Niculescu, ajunsă în Oltenia acum 40 de ani, de undeva din Argeș, pentru a se mărturisi marelui duhovnic de la Clocociov, Visarion Coman, de care nu s-a mai putut despărți, devenind călugăriță în această mănăstire. A sosit abia în 2008, „când s-a înființat Episcopia Slatinei și Romanaților, iar Preasfințitul Părinte Episcop Sebastian a rânduit să vin aici, ca stareță, după 28 de ani de nevoire în obștea de la Clocociov. Așa se face că astăzi, eu și alte două maici, Teodora și Pelaghia, alcătuim obștea de la Strehareț”, după cum ne mărturisește maica stareță Irina.
„Ctitorul mănăstirii noastre, Episcopul Serafim, a înzestrat așezământul prin danii cu 520 ha de teren arabil și păduri. Acestea au fost luate însă, în totalitate, la secularizare. Mănăstirea nu a fost niciodată părăsită. Poate că nu au fost viețuitori mulți, ca pe vremea Episcopului Serafim, când erau 84 de călugări, dar permanent aici s-a aflat cineva.
Ctitorul este înmormântat în pronaosul bisericii. Era un călugăr inimos, după cum aflăm din documente, care s-a ocupat de mănăstire îndeaproape. Preocupările obștii, astăzi, sunt cele care vizează liniștirea oamenilor care ne vizitează și care pe lângă problemele de zi cu zi pe care le au se luptă și cu pandemia. De lucrul acesta se ocupă mai ales părintele nostru duhovnic, Florin Miroiu. Nu ne este greu să comunicăm cu cei care vin la noi, pentru că, așa cum spune Scriptura, unde sunt doi sau trei adunați în numele Domnului, acolo este și El. Dacă avem voință, Dumnezeu ne ajută. În 2008, când am venit aici, mi-a dat putere să iau de la capăt și să rezolv toate problemele care s-au ivit. Mănăstirea era ruinată, dar cu ajutorul Lui, am reușit să facem ceea ce se vede. Evoluția lumii nu este în totalitate în bine, dar există speranță. Totul depinde de noi, de lupta noastră, de felul în care ne păstrăm credința, de nevoia de a-i ajuta și pe semeni, cu duhul blândeții, al curăției și al gândului smerit”, ne mărturisește maica stareță.
Mănăstirea Strehareț a ieșit din timp. Veșnicește ca o pasăre Phoenix prefăcută în duh și zbor. „Între zidurile sale, glasul clopotelor a chemat oameni care au făcut tot ce le-a fost cu putință pentru a lăsa și generațiilor viitoare «o fântână» care să potolească dorul după izvorul nesecat al credinței”, cum spune Preasfințitul Părinte Sebastian.
