Trecute vieți de doamne și domnițe

Am împrumutat titlul bine-cunoscutei lucrări a lui Constantin Gane pentru că la ea ne-am gândit în primul rând când am trecut pragul Cetății Făgăraș, un loc care vorbește în tăcere și nemișcare despre glorii trecute, lupte disperate și mijloace cumplite de tortură, dar și despre eleganță, stil, viața la curte, modă, petreceri și câte altele. Cetatea, numită uneori și castel, este unul dintre cele mai spectaculoase, mai mari și mai bine păstrate monumente medievale ale zonei. Dar cele ce impresionează cu adevărat sunt labirintul interior al încăperilor și muzeul pe care-l adăpostește.

Construcția a început în secolul al 14-lea şi a continuat până la mijlocul celui de-al 17-lea, cetatea fiind însă precedată de o fortificaţie din lemn, înconjurată cu un șanț şi un val de pământ, construcţie atestată încă din secolul al 12-lea, ceea ce probează existența unei organizări politico-militare autohtone voievodale timpurii în Ţara Făgăraşului.

În prima jumătate a secolului al 16-lea, Ştefan Mailat, stăpânul domeniului Făgăraşului, apoi voievod al Transilvaniei, a transformat cetatea militară într-un castel fortificat. Și totuși, în 1541, otomanii au atacat fortăreața și l-au capturat pe Mailat, care a fost ținut prizonier în închisoarea Edikule din Constantinopol, unde a murit zece ani mai târziu. În 1599, Mihai Viteazul a ocupat la rândul lui cetatea, a dăruit-o soției sale, Doamna Stanca, împreună cu domeniul, și, devenit principe al Transilvaniei, și-a adăpostit aici familia și tezaurul domnesc.

Alte lucrări de modificare și extindere au avut loc pe vremea principilor Baltazar Báthory, Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rákóczi I.  Bethlen, de pildă, a adus arhitecţi italieni care au conferit castelului estetica Renaşterii - motive florale şi blazoane, stucaturi, logii deschise în arcuri - și a pus să se ridice cele patru bastioane, de asemenea în stil italian. La rândul lui, Rákóczi a dublat zidurile exterioare de pe laturile de nord şi de sud, iar în spaţiile create a fost turnată umplutură de pământ cu opt metri grosime! În plus, s-a construit clădirea corpului de gardă, iar şanţul de apărare a fost lărgit, adâncit şi umplut cu apă din Olt. De notat că, în 1657, principesa-consoartă Zsuzsanna Lorántffy, soția principelui Gheorghe Rákóczi I, a înființat aici prima școală de nivel mediu cu limba de predare româna.

După trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgică, în 1696, cetatea a devenit cazarmă și închisoare militară. Epoca de înflorire maximă a castelului a fost în prima parte a secolului al 17-lea, când a devenit o fastuoasă reşedinţă princiară. Doamna Stanca a locuit aici un an și a reușit să facă astfel încât castelul să fie foarte căutat pentru balurile sale, mai exact patru în fiecare an, la care participau peste o mie de oameni! În plus, ea organiza în cetate şi serate muzicale, la care participau soţiile nobililor din zonă.

Dar timpul e necruțător: când a vizitat-o Nicolae Iorga în 1903, cetatea era aproape de ruină.

De la baluri și serate muzicale la temnițe și torturări

Zidurile sunt ziduri, dar ceea ce reflectă azi vremurile de strălucire este muzeul din interior, dominat de un mobilier elegant, de vitralii multicolore care filtrează savant lumina soarelui, de armuri, dar și de icoane și tipărituri străvechi. Așa cum este organizată azi, în vremuri de pandemie, cu un traseu unic pe sensuri unice de deplasare, vizitarea acestuia - iată, tot răul spre bine! - te face să te simți ca și când ai trece singur prin cele 66 de încăperi de pe cinci niveluri, ca și când toate acele exponate ar fi doar pentru tine și te-ar fi așteptat să le admiri și să te impregnezi de atmosfera timpurilor medievale.

Timpuri care, să ne înțelegem, nu au fost întotdeauna fermecătoare. Nu doar baluri au avut loc aici, ci și cumplite torturi... Cel mai înspăimântător obiect din muzeu este „Fecioara de fier”, un sarcofag vertical de metal, prevăzut pe dinăuntru cu sulițe care se înfigeau în trupul condamnatului după ce era vârât cu forța acolo și se închideau ușile. În mod sadic, sistemul de ţepuşe era construit în aşa fel încât să nu ucidă pe loc. Cuţitele străpungeau picioarele, mâinile, pieptul şi chiar ochii nefericitului. Se pare că puteau să treacă chiar și două zile până când cel torturat îşi dădea sfârşitul, sângerând până la moarte.

Sunt lucruri care nu trebuie uitate, ca și faptul că între 1948 și 1960 cetatea a servit drept închisoare pentru oponenții sistemului comunist, fiind astfel una dintre pușcăriile Gulagului românesc. Aici au fost închişi între 600 şi 1.000 de deţinuţi politici. Cifra e nesigură pentru că totul era secret. Nu se ştie exact nici câţi au murit aici, fiind înmormântaţi pe ascuns, în  timpul nopţii, în gropi comune.  În Turnul-temniţă există o carceră de numai 50 de centimetri lățime în care deținuții erau nevoiţi să stea chirciţi, în apă foarte rece care le ajungea până la genunchi.

Uimitor, cetatea era aproape uitată până în urmă cu câţiva ani, pentru ca, după investiții serioase și o promovare pe măsură, să ajungă la 130.000 de vizitatori pe an și să fie inclusă în topurile celor mai frumoase castele din lume.

Recent, a fost redeschisă pentru prima dată după 50 de ani Sala Tronului, care are mai multe încăperi şi a fost amenajată cu 67 de jilţuri şi candelabre renascentiste, exact ca în perioada de glorie, când aici au fost primiţi zeci de regi şi regine.

Cetatea merită să arate și mai bine

Datoria reporterului este să spună adevărul, tot adevărul și numai adevărul. De aceea, vom menționa că, dacă muzeul este o splen­doa­re - și excelent organizat pentru vremurile de pandemie, cu termometre, dezinfectanți, obligația de a purta măști etc. -, în schimb, exteriorul cetății, ca să spunem așa, așteaptă cu sufletul la gură terminarea renovării, căci deocamdată arată destul de trist.

Nu ne îndoim însă că lucrul acesta se va schimba, astfel încât cetatea să răspundă și prin aspectul exterior, plus zona din jur, imaginii apropiate a superbei catedrale ortodoxe cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul.