Un vlăstar domnesc în Bucureştiul mileniului III

Vremurile s-au rostogolit ca un tăvălug peste istoria noastră, aşezând între trecut şi prezent un fluviu de nostalgii şi uitare. Chipurile voievozilor şi boierilor de altădată ne privesc princiar doar din tăciunele frescelor, din ceaţa lespezilor ciobite de pe gropniţe sau poate din roua vreunei miniaturi de letopiseţ. Mlădiţe de-ale lor însă au ajuns până-n prezentul nostru uituc. Cristian Alexandru Racovitză este un asemenea vlăstar. Domnia sa este descendentul direct al unei "intersectări" istorice tulburătoare: familia domnitorului Moldovei Mihai Racovitză cu cea a Cavalerilor de Flondor.

O zi cu lumină strecurată prin bănuite site de chiciuri m-a prins spre sfârşitul anului într-o casă din Bucureşti, conversând nostalgic cu un vlăstar de os domnesc despre istorie. Despre o istorie ce scapă manualului, rătăcită violent şi neantizată, despre care s-a voit şi nu ştiu de ce pare încă a se mai dori să fie uitată. Ca şi cum nu ar fi fost, ca şi cum nu ar trebui să fie, străină şi inutilă, despre care ni se cere subtil să o ignorăm. Sau să o extirpăm, ca pe o bătătură din talpa neamului.

Dar ea există. Şi oricât am vrea, mai devreme sau mai târziu, va ţipa de dincolo de neguri, ne va trage de mânecă, pentru că din cartea vieţii unui neam nu poţi şi nu ai voie să arunci ceva.

De la Mihai Vodă Racovitză până la Alexandru

Este vrerea lui Dumnezeu să rânduiască, la anumite clipe astrale ale istoriei, ca două familii însemnate ale unui neam să se unească prin descendenţii ei într-o singură ramură, în nevoirea celor lumeşti pe drumul spre mântuire. Şi să nască apoi noi vlăstare care să asigure urcuş de neîntreruptă râvnă spre veşnicie.

Aşa s-a întâmplat şi în cazul domnului Cristian Alexandru Racovitză, din Bucureşti. Domnia sa "poartă" în sine trecutul legendar al familiei voievodului Moldovei Mihai Racovitză şi tumultul creativ al celebrei familii a Cavalerilor de Flondor, care a dat României o pleiadă de personalităţi politice, culturale şi diplomatice emblematice.

"Sunt reprezentantul cel mai matur, din punct de vedere cronologic, al familiei Racovitză, al cărui nume îl port cu onoare, şi al familiei Flondor, din partea bunicii mele.

Primele informaţii genealogice, pe linia Racovitză (Racoviţă), apar la sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu menţionarea lui Cehan Vătaful, mare proprietar de pământuri din zona Prutului. Pe la 1662, Marele Logofăt Cehan şi-a luat numele de Racovitză.

Îl întâlnim apoi pe Mihai Vodă Racovitză, cu domnie dublă, între 1704 şi 1727 în Moldova, şi între 1741 şi 1744, în Ţara Românească, un domn pământean, nu venit din Imperiul Otoman", îmi spune domnul Cristian Alexandru Racovitză, prezentându-mi în continuare ramificaţiile familiei, cu principii Ţării Româneşti Constantin Voievod Racovitză, în 1763, şi Ştefan Voievod Racovitză, în 1764, fiii lui Mihai Vodă Racovitză din căsătoria cu Elisaveta Cantemir.

"Familia noastră se trage din cel mai mic vlăstar domnesc, Mihalache Racovitză, Mare Dragoman la 1773, căsătorit cu o Mavrocordat. Din descendenţa lor ne tragem şi noi, inclusiv marele savant Emil Racovitză, cu care bunicul meu, generalul de cavalerie Aurel I. Racovitză, era văr de-al treilea. Deasupra mea, în arborele genealogic, se află tatăl meu, Constantin Racovitză, decedat în 1999, care împreună cu sora lui, Maria Georgeta, sunt singurii care au făcut legătura cu trecutul istoric", spune interlocutorul meu.

Ramura Flondor întregeşte arborele genealogic

Ramura Flondor a familiei domnului Cristian Alexandru Racovitză "încolţeşte" din momentul în care generalul Aurel I. Racovitză se căsătoreşte, a doua oară, în 1924, la Cernăuţi, cu Florica Flondor, fata cea mai mică a compozitorului Tudor Cavaler de Flondor, care se afla în grija mamei şi a fratelui compozitorului, marele erou unionist Iancu Cavaler de Flondor. "Din această căsătorie se nasc tatăl meu, Constantin, şi mătuşa mea, Maria Georgeta. Bunica mea era catolică, dar copiii au fost botezaţi ortodocşi. După căsătorie, bunicul meu a plecat ca ataşat militar la Praga, iar când s-a întors, în 1930, şi-a construit casa în care ne aflăm", mărturiseşte domnul Racovitză.

Cristian Alexandru Racovitză este singurul descendent care depune un efort constant de scoatere la lumină, de repunere în drepturi, a moştenirii culturale a familiei Flondor, împreună cu membrii Societăţii Culturale "Fraţii Flondor" şi "Bucovina" din Cernăuţi, condusă de prof. Mihai Pânzaru, care a preluat funcţia de biograf a acestei mari familii de intelectuali români.

"Pe partea familiei Racovitză, în Bucureşti există destul de multe mlădiţe care provin din trunchiul comun, dar, numai cu o mare răbdare şi o continuare a arborelui genealogic început la 1900 şi continuat se pare de generalul Mihail Racovitză, fostul ministru de război în guvernul Sănătescu, se poate face o aducere la zi a ramurii acestei mari familii voievodale", spune domnul Alexandru Racovitză.

Ctitoriile Racovitzenilor şi faptele Flondorilor

Vremurile au şters multe din urmele pe care familia voievodală a Racovitzenilor le-a lăsat în istoria, cultura şi Biserica acestei ţări. De pildă, în Bucureşti, Biserica Olari este ctitorită de Vornicul Dimitrie Racovitză în 1758. Apoi, ansamblul Colţea, dimpreună cu fostele posesiuni domneşti din zonă, poartă şi amprenta familiei Racovitză. În Biserica Colţei este înmormântat un descendent al unuia dintre fiii lui Mihai Vodă Racovitză, iar în ţară există ctitoriile unor familii de boieri Racovitză la Mănăstirea Răducanu şi Mănăstirea Dobrovăţ, de lângă Iaşi, unde se pare că se află şi o gropniţă Racovitză cu şase morminte.

Din partea familiei Flondor, istoria păstrează, în primul rând, marele act al unirii Bucovinei cu ţara-mamă. La 27 octombrie 1918, Iancu Cavaler de Flondor (1865-1924) prezida Adunarea Constituantă care vota Unirea Bucovinei cu România. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuţi, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, adopta prin vot moţiunea Unirii Bucovinei cu patria-mamă, prin care s-a hotărât "Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României".

Din aceeaşi mare familie de patrioţi şi oameni de cultură au făcut parte Tudor Cavaler de Flondor (1862-1908), autor al operetelor "Noaptea Sfântului Gheorghe" şi "Moş Ciocârlan", Nectaria Isabela de Flondor (1890-1985), soprana care a concertat la Praga, Viena, Milano, Bucureşti şi New York şi care a întemeiat o şcoală de canto în America, Florica Flondor-Racovitză (1897-1983), compozitoare, Constantin Flondor (1889-1942), diplomat român la Sofia, Begrad, Viena şi Stockholm, ministru plenipotenţiar clasa I, Mareşal al Curţii Regale, Gheorghe Flodor (1892-1976), deputat şi senator liberal pentru judeţul Rădăuţi, Rezident Regal al Bucovinei etc.

Memoria acestor înaintaşi este păstrată şi cultivată de Alexandru Racovitză, împreună cu prietenii din Asociaţia Flondor, care au reuşit să dezvelească la Rădăuţi statuile fraţilor Tudor şi Iancu Cavaleri de Flondor şi care au în plan să ridice lăcaşuri de cult, o casă Racovitză, în memoria glorioşilor lor înaintaşi.

Contextul care a văduvit istoria şi a amputat viitorul

Privesc în jur camera, mobilierul şi tot ce alcătuieşte astăzi ambientul familiei Racovitză, încercând să recompun în minte imaginea vremurilor trecute. Amestecul seducător de nobleţe, de mister, nostalgie şi tumult ce a îmbrăcat cândva această casă.

Deşi de la înaintaşi au rămas numai câteva obiecte personale, o colecţie de fotografii, nişte albume şi cărţi vechi, atmosfera conservă aerul aristocratic, inconfundabil, al unei familii în care istoria nu a făcut figuraţie, nu a jucat la cacealma, ci a zidit serios şi trainic un chip. Cel al omului conştient de talanţii primiţi, armonios în relaţie cu semenii şi rugător la Dumnezeu. Trăitorul în lege şi în respect pentru lege, în dreptate şi adevăr, responsabil cu sine, cu familia sa şi cu istoria neamului din care se trage.

Unii numesc toate acestea destin. Eu le spun chip de credinţă. Căci numai într-un asemenea chip se înglobează străbătând secolele nealterată o anume lucrare ce-l diferenţiază pe nobil de mojic.

S-a vorbit, mai ales în perioada comunistă, cu prea multă uşurinţă despre descendenţii marilor familii ca despre o stirpe degenerată, în care atributele rangului nobiliar s-ar fi topit, neantizându-se în nimicnicia cotidiană a vieţii. S-a vorbit ignorându-se însă samavolnic contextul în care ei au fost obligaţi să trăiască, să gândească, să se formeze de la un moment dat încolo.

Pe cine interesa cu numai două decenii în urmă cum simte urmaşul unor mari familii istoria şi prezentul? Ce poartă el în suflet fără să poată rosti? Pe aproape nimeni. Aşa s-au pierdut valori, s-au distrus cariere, aşa a fost văduvit neamul de contribuţia şi moştenirea marilor spirite. Aşa am intrat în prezent, inconştienţi şi cu viitorul amputat.

O gândeşte şi o spune, ce e drept, cu tact şi condescendenţă, şi interlocutorul meu: "Din cauza contextului, noi am fost uitaţi într-un con de umbră şi, cu toate eforturile noastre pe linie civică, ne ridicăm prea puţin la înălţimea la care s-au situat înaintaşii noştri. Prin faptele noastre de astăzi, nu suntem întotdeauna la un loc atât de luminos, de aducere de laudă, pe cât au fost ei. Pentru că pe ei faptele i-au făcut cunoscuţi. Tradiţia perpetuată într-un climat sănătos, de credinţă şi un profund sentiment naţional i-a făcut să rămână în istorie, pe când noi încercăm, poate prea mult, să trăim în trecut şi să facem prea puţin pentru urmaşi".

L-am întrebat pe Alexandru Racovitză cum ar arăta ţara astăzi dacă ar mai trăi un domnitor Racovitză sau un cavaler Flondor. "Sunt convins că ar fi situată pe alte temelii, ar avea verticalitate şi ar arăta o altă imagine în exterior", mi-a răspuns.

Şi nu avem nici un motiv să nu credem că aşa ar putea să fie.

Un strop de mov în albastrul sângelui domnesc

Cristian Alexandru Racovitză este cadru didactic la Universitatea Politehnică din Bucureşti, Catedra de motoare. Se simte realizat profesional şi-i face mare plăcere să muncească împreună cu oamenii de ştiinţă din instituţie.

În 1996, s-a căsătorit cu jurnalista Carmen Racovitză, "stropul care a schimbat culoarea sângelui familiei din albastru în mov", cum spune aceasta. "Când l-am cunoscut pe Alexandru, era un nume identic cu cel al unei străzi de lângă mine. Când am venit prima oară în această casă, am stat la uşă ceva timp pentru că nu-mi aminteam cum se numea corabia cu care a călătorit Emil Racoviţă în Antarctica! Şi nu se cădea să intru nepregătită. Apoi, ne-am căsătorit. În vremea când anumite lucruri contau foarte mult, probabil căsătoria noastră ar fi fost considerată mezalianţă. Dar poate nu chiar aşa, pentru că şi familia mea are un trecut. Este una dintre cele mai vechi familii din Banat. Se numeşte Belcotă şi există în documente de pe la 1763, undeva în Cornereva. Am avut notari în familie care au descoperit că suntem originari din Italia, de undeva din zona Veneţiei. Străbunicul meu a fost al zecelea în oastea austro-ungară şi trebuia să fie făcut baron. Apoi, am realizat că m-am căsătorit cu cartea de istorie!", îmi mărturiseşte doamna Racovitză.

Domnia sa gândeşte astăzi însă ca o Racovitză, încercând prin ceea ce face în fiecare zi să zidească "câte un pic, câte un pic, măcar, demnitatea şi conştiinţa faţă de neam şi de istorie pe care o aveau înaintaşii acestor familii. Unii dintre ei aveau slăbiciuni omeneşti. Dar aveau discernământ şi ştiau să ridice o biserică, să facă o danie, să se îndrepte şi să încerce să ţină poporul în picioare, în pofida metehnelor epocii. Sau cum spunea bunica, "Să te ţină Dumnezeu în minţile tale şi să nu faci praştie din ceva ce până la urmă trebuie să laşi după tine", îmi spune Carmen Racovitză.

Soţii Racovitză au un fiu, Petru, elev în clasa a V-a, pe care încearcă să-l educe în spiritul respectării valorilor tradiţionale, trecutului din care, măcar cu numele, provine şi el.

Mă despart de această familie, parafrazând-o pe doamna Racoviţă, cu sentimentul că ies dintr-o carte de istorie. Şi nu pot să nu încerc un sentiment de bucurie sufletească, fie şi numai pentru că mi s-a oferit prilejul de a descoperi în Bucureştiul rătăcit al anului 2011 chipul unei lucrări ce a zidit temeinic şi cu credinţă în Dumnezeu la temelia istoriei acestui neam.