Teiul, simbolul poetului şi leac pentru boli

În aceste zile, parcul Copou din Iaşi se încarcă cu un neegalat parfum, dulce şi îmbătător, emanat cu dărnicie de bătrânul tei din aleea centrală, de existenţa căruia s-au legat multe clipe din viaţa nemuritorului poet Eminescu şi din istoria frământată a Iaşului.

Atraşi de mireasma teiului în floare, mii şi mii de tineri şi vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 de ani, asigurând tihna şi liniştea ieşenilor şi a întregii Moldove.

Pelerinajul anual din Parcul Copou poate fi considerat ca un preţios omagiu adus din inimile tuturor românilor marelui şi nefericitului poet, cel care, în urmă cu 118 ani, tot într-o lună iunie, şi-a găsit sfârşitul în groaznice chinuri sufleteşti şi în mari dureri fizice.

Sub teiul înmiresmat, în lumina feerică ce îi străbate coroana de frunze aplecată până aproape de pământ, ieşenii evocă amintiri duioase din vremi de mult trecute, care au creat, pentru vecie, o strânsă apropiere între sufletul poetului şi renumitul arbore secular din Copou. Legătura marelui poet cu bătrânul tei pare să se fi sudat datorită unui impuls al nostalgiei zilelor cănd tânărul student colinda pe sub teii din Berlin, pe bulevardul „Unter den Linden“ (Pe sub tei).

La naşterea lui Eminescu, în anul 1850, teiul din Copou era deja un arbore falnic în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iaşului. În acest imens codru, domnitorul fanariot Matei Ghica din secolul al XVIII-lea a deschis o alee pentru a permite accesul la un foişor, amenajat ca loc de recreere, odihnă şi distracţie pentru înalta boierime. Pe latura din stânga a uliţei Podu Verde, pavată cu trunchi de stejar, arhitectul Gheorghe Asachi a îngrădit, în jurul teiului secular, un frumos parc, cea mai veche grădină publică din România, instalând, în apropiere, impunătorul „Obelisc cu lei“, care dăinuie majestos din timpul domnitorului Mihail Sturza şi până în prezent.

Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iaşului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc cât şi destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri.

Nu greşim dacă spunem că teiul din Iaşi are un omolog, poate de aceeaşi vârstă, dincolo de Carpaţi, şi anume „Gorunul lui Horia“ de la Albac, situat în inima munţilor Apuseni, cu aceeaşi semnificaţie de suflet pentru moţi ca şi pentru toţi românii ardeleni.

Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind considerat ca pomul sfânt al poporului român. Nu este întâmplător faptul că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor. Este ştiut că ţăranii, prinşi pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alţi arbori care ar atrage fulgerele.

De peste o sută de ani, vizitatorii veniţi de pe alte meleaguri luau, la plecarea din Iaşi, o frunză sau o floare din teiul de la Copou, considerate cele mai de preţ amintiri. În plus, în toamnele brumării, când Teiul lui Eminescu îşi scutură ramurile, elevii şi studenţii vin să culeagă frunze pentru a le aranja în albume, erbare sau între foile de carte, păstrându-le ca pe o icoană a sufletului.

Teiul, arbore tămăduitor

Teiul este un arbore cu talie înaltă (20-40 m), frunze mari în formă de inimă şi flori alb-gălbuie, puternic parfumate. Când se desprind de pe ramuri, florile cu bractee sunt purtate de vânt, imitând zbaterea în aer a unei aripi frânte.

În ţara noastră, teii sunt întâlniţi ca arbori izolaţi, plantaţi în parcuri, grădini şi marginea străzilor sau grupaţi în arborete pure (teişuri) sau în amestecuri cu stejarul.

Sunt diferenţiate trei specii:

- teiul cu frunze mari (Tilia platyphyllos);

- teiul pucios - roşu (Tilia cordata);

- teiul alb-argintiu (Tilia tomentosa).

Aceste specii înfloresc eşalonat, mai întâi T. platyphyllos, urmează T. cordata, iar după circa 10-14 zile înfloreşte T. tomentosa.

Pentru a valorifica proprietăţile lor terapeutice, florile se recoltează împreună cu bracteele, se usucă la umbră şi sunt folosite sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, siropuri, gargare, inhalaţii, miere de tei sau băi generale (mai ales pentru copii), având efecte favorabile într-o multitudine de afecţiuni maladive.

Principalele proprietăţi terapeutice care ridică valoarea medicinală a florilor de tei sunt: neurosedative, întăritoare, emoliente, expectorante, sudorifice, decongestive, spasmolitice, hipotensive şi diaforetice. Aceste proprietăţi sunt datorate compoziţiei chimice a florilor în care predomină uleiuri eterice (îndeosebi farnesol care dă mirosul caracteristic), mucilagii, saponozide, flavonoide, gume, taninuri, coline şi vitamina C.

Ceaiul de tei, bun pentru migrene

Lista acţiunilor specifice cuprinde domenii foarte diversificate, ceea ce face ca florile de tei să fie nelipsite din fiecare casă pentru a fi utilizate atunci când survine o cât de mică dereglare în starea de sănătate a membrilor familiei, de la copii până la bunici.

În primul rând, intră afecţiunile pulmonare, respectiv stările gripale, tuse cronică şi convulsivă, răceli, bronşite, astm bronşic, catar pulmonar, cu efect în eliminarea secreţiilor bronşice. Urmează afecţiunile sistemului nervos cu stări de nervozitate, tensiune psihică, isterie, oboseală, emotivitate, depresie psihică cu anxietate, agitaţie nocturnă, insomnii, ameţeli, migrene, dureri de cap până la alergii, prurit, epilepsie şi boala Parkinson.

Mămicile au constatat că la copiii agresivi, nervoşi şi bolnavi de insomnie, cel mai bun remediu constă dintr-o baie caldă, la 35-37OC, făcută timp de 15-20 minute, în care se toarnă 3 litri de infuzie cu 500 g flori uscate de tei.

Pentru persoanele cu insomnii şi hiperexcitabilitate nervoasă se aduc în dormitor câteva ramuri înflorite de tei sau se umple perna cu flori de tei, asigurându-se un somn liniştit şi odihnitor. Înainte de culcare este indicat să se ia o lingură cu macerat din flori de tei în miere de albine care ajută la echilibrarea stării nervoase, astfel că în ziua următoare, se va asigura o dozare conştientă a eforturilor fizice şi intelectuale.

Ceaiul de tei este nelipsit din tratamentul bolilor cardiovasculare, mai ales în hipertensiune arterială, palpitaţii şi extrasistole; prin efectul de fluidizare a sângelui acţionează benefic în ateroscleroza coronariană şi în circulaţia periferică (flebite, tromboze, embolii).

În afecţiunile digestive, infuzia din flori de tei este foarte utilă în colecistite, dischinezie biliară, indigestii, tonifierea stomacului, constipaţii, intoxicaţii şi hemoroizi.

Sub formă de gargară sau inhalaţii zilnice cu infuzii din flori de tei se utilizează cu succes în stomatite, amigdalite, faringite şi laringite. În cosmetică, produsele terapeutice preparate cu flori de tei sunt utilizate pentru combaterea ridurilor feţei, a cearcănelor la ochi şi în stimularea creşterii părului.

La persoanele sănătoase, florile de tei argintiu sunt preferate ca aliment, preparând un ceai aromat şi plăcut la gust, înlocuind, parţial, atât ceaiul chinezesc, cât şi alte produse aromatice de import.