Terapia cu arome, mai eficientă decât antibioterapia

Datorită importantelor proprietăţi bactericide, aromoterapia a trecut „proba timpului“ în decursul câtorva mii de ani, dovedind o clară capacitate de combatere a multor germeni patogeni, bacterii şi fungi, cu mai mare succes decât o gamă largă de antibiotice de sinteză. În plus, numeroase suşe de bacterii rezistente la antibiotice pot fi anihilate prin acţiunea uleiurilor volatile.

Speciile vegetale cu mirosuri atrăgătoare au fost printre primele plante recoltate de om şi utilizate în scopuri multiple: tratarea unor boli fizice şi psihice, condimentarea hranei, prepararea produselor de cosmetică, parfumarea corpului şi a locuinţelor şi îmbălsămarea mumiilor.

Se poate spune că utilizarea plantelor aromatice urcă pe firul timpurilor până în cele mai îndepărtate epoci ale preistoriei. Cu toate acestea, noţiunea de aromoterapie a apărut relativ recent, în anul 1926, fiind lansată de Şcoala franceză de Medicină din Lyon, prin chimistul R. M. Gattefosse.

Între substanţele odorante din plante utilizate de-a lungul timpului au fost incluse 4 noţiuni, adesea confundabile: mirodenii, arome, parfumuri şi condimente. Aceste componente ale plantelor aromatice sunt deosebit de utile pentru vindecarea unor afecţiuni (digestive, respiratorii, cardiace, renal-genitale, nevrotice, reumatismale etc). Capacitatea de a digera alimentele şi plăcerea de a mânca cu poftă sunt dezvoltate de consumul unor condimente aromate. Acestea au o importanţă considerabilă în buna funcţionare a aparatului digestiv, fiind bine cunoscută corelaţia dintre digestie şi intensitatea apetitului.

Aromoterapia este o ramură a fitoterapiei, care prezintă formele de utilizare a uleiurilor eterice şi a extractelor alcoolice din plantele aromatice, în scopul prevenirii şi vindecării multor boli. Acţiunea terapeutică a acestor plante se bazează pe conţinutul ridicat în uleiuri eterice (volatile), plăcut mirositoare, dovedite a fi cu mare eficienţă în prevenirea unor boli infecţioase, provocate de microorganisme sau de paraziţi, precum şi ca tratament la bolnavii alergici la antibiotice.

Tipuri de preparate

Modul de administrare a acestor produse este foarte variat, în funcţie de afecţiunilor şi localizarea lor. În tratamentele interne, uleiurile brute se diluează, în mod obligatoriu, cu soluţii alcoolice, miere de albine sau uleiuri vegetale. În tratamentele externe sunt folosite sub formă de loţiuni, unguente, aerosoli, inhalaţii sau adaosuri în băi generale sau locale.

Terapia cu arome ţine seamă, în primul rând, de proprietatea acestora de a înlocui o gamă largă de antibiotice, fiind mai eficiente decât acestea şi, totodată, înlăturând consecinţele negative ale tratamentelor de lungă durată cu excese de antibiotice. De altfel, este cunoscut faptul că administrarea prelungită a antibioticelor pe cale orală poate contribui la apariţia unor micoze buco-faringiene (de exemplu, Candida), respiratorii sau digestive, foarte greu de tratat.

Majoritatea plantelor aromatice acţionează asupra germenilor patogeni, inclusiv asupra bacteriilor rezistente la antibiotice. Aplicând metoda aromatogramei, s-a dovedit că acţiunile antimicrobiene ale componentelor odorante din uleiurile eterice prezintă o eficacitate specifică pentru diferite bacterii şi fungi.

Aceste proprietăţi complexe (antiseptice, bactericide, bacteriostatice, antifermentescibile etc.) se găsesc în uleiurile din foarte multe plante aromatice autohtone (conifere, busuioc, isop, cimbru, salvie, muşeţel, mentă, roiniţă, lavandă, ienupăr) sau în speciile importate (piper, scorţişoară, cuişoare, eucalipt, chiparos, rozmarin, paciuli etc).

Uleiul de busuioc combate infecţiile respiratorii

Plantele aromatice şi condimentare nu trebuie să fie privite numai ca amuzamente ale gustului sau rafinamente inutile, deoarece pot fi deosebit de utile, cu acţiuni specifice pentru unele afecţiuni maladive.

Numărul plantelor aromatice cu conţinut ridicat în uleiuri eterice este de câteva sute, iar numărul reţetelor aromoterapeutice poate fi estimat la câteva mii, utilizate pe toate meridianele Globului:

- uleiul de anason, bogat în anetol, este un bun stimulator al secreţiilor salivare, a digestiei şi a funcţiilor pancreatice şi intestinale. Poate fi utilizat în colici la copii sugari, în fermentaţii intestinale, gaze, hepatite, constipaţie, viermi intestinali şi lipsa poftei de mâncare. În plus, stimulează secreţia laptelui la mamele care alăptează. Având proprietăţi expectorante, măreşte secreţiile pectorale în bronşite, laringite, traheite, tuse, astm, răguşeală şi pneumonie;

- uleiul de busuioc are proprietăţi antiseptice intestinale, antispastice, fortifiante, revigorante şi tonice, acţionând, în special, la nivelul glandelor cortico-suprarenale. Este utilizat în tratamentul asteniilor, în spasme gastrice şi pilorice, în afecţiuni intestinale (enterite, enterocolite, parazitoze), în relaxarea sistemului nervos (migrene, depresii, debilitate mentală, anxietate) şi în combaterea infecţiilor tractului respirator (faringite, laringite, răceli, astm bronşic);

- uleiul de chimion are efecte stimulatoare în digestie şi calmante în colite stomacale, indigestii, secreţii gastrice, balonări, aerofagie, combaterea viermilor intestinali şi mărirea poftei de mâncare;

Uleiul de cimbrişor, „antibioticul săracului“

- uleiul de cimbrişor este extras din „planta ciobăniţei“, considerată antibioticul săracului. Prin proprietăţile expectorante, antiseptice pulmonare, antitusive şi antiastmatice, are utilizări în tusea convulsivă, bronşită, gripă, guturai şi tuberculoză. Ca tonic general, este excelent în întărirea memoriei. Dă rezultate bune în dureri reumatismale, artroze şi este antiseptic neîntrecut în vindecarea rănilor externe şi a viermilor intestinali;

- uleiul din cimbru de grădină, plantă considerată „iarba fericirii“ are proprietăţi afrodisiace şi revitalizante, mai ales la persoane în vârstă şi la bolnavii aflaţi în convalescenţă. Dă rezultate excelente în tulburările de circulaţie sanguină. În uz extern, prelungeşte tinereţea pielii, împiedică ridarea şi îmbătrânirea ţesuturilor;

- uleiul de conifere (brad, pin, molid), bogat în pinen şi caren, are eficienţă în afecţiuni respiratorii (bronşite, gripe, guturai, laringite, sinuzită, tuberculoză), dureri de cap, nevroze cardiace, alergii, dureri intestinale, gastrite, litiază biliară, diabet, congestii uterine şi debilitate generală. Extern, este eficace în dureri articulare şi musculare, reumatism, poliartroze, pecingine, erupţii cutanate şi răni greu vindecabile;

- uleiul de coriandru are proprietăţi de stimulare a secreţiilor gastrointestinale, carminative şi calmante ale durerilor abdominale, fiind folosit în mărirea poftei de mâncare şi în combaterea colicilor, balonărilor şi aerofagiei, cu eliminarea gazelor din stomac şi intestine. Acţiunile bactericide, fungicide şi antihelminice sunt valorificate în tratamentele pentru diaree, dizenterie, intoxicaţii intestinale, enterocolite fermentative şi viermi intestinali;

Bolile de stomac se tratează cu ulei de fenicul

- uleiul de fenicul este considerat „cel mai bun prieten al stomacului“, având rol de reglare a funcţiilor digestive şi de combatere a tulburărilor abdominale (colici la copii, indigestii, crampe, balonări, spasme, lipsa poftei de mâncare). În plus, acţionează în bronşite, tuse şi în stimularea lactaţiei la mamele care alăptează. Are şi rol antiinflamator în edemele de picioare, glezne, precum şi în insuficienţă cardiacă cu edeme.

- uleiul de iasomie este recomandat pentru efectele constatate la bolnavii cu afecţiuni psihice şi psihosomatice (depresie, apatie, debilitate nervoasă) precum şi în boli ale căilor respiratorii (tuse, spasme bronşice);

- uleiul de ienupăr conţine o mare varietate de componente odorante care îi imprimă diferite proprietăţi terapeutice (antiseptice, dezinfectante, diuretice, carminative, calmante, aperitive) cu utilizări în boli ale aparatului digestiv, respectiv hepatită epidemică, ciroză cu ascită, calculoză biliară, balonări, enterocolită şi lipsa poftei de mâncare. Acţiunile fluidizante, antispastice, expectorante şi antitusive dau bune rezultate în afecţiunile respiratorii (bronşite, astm, tuse, guturai, rinite, răceli). Extern, se foloseşte la frecţii, înainte de culcare, pentru reumatism, gută, lumbago, nevralgii, alopecie, acnee şi diferite eczeme ale pielii;

Uleiul de mentă, folosit contra intoxicaţiilor

- uleiul de lavandă are peste 300 de componente chimice, între care predomină linalool şi acetatul de linalil. Este cunoscut prin proprietăţi antiseptice, dezinfectante şi cicatrizante, fiind mult utilizat în afecţiuni dermatice (acnee juvenilă, arsuri, prurit, plăgi infectate, scabie, răni produse de insecte şi muşcături de câini sau şerpi). Ca antiseptic pulmonar şi antiastmatic, este eficace în tusea seacă şi convulsivă, astm bronşic, laringită, rinofaringită, gripă, răceală, guturai, pleurezie, pneumonie şi nevralgii. Având importante acţiuni calmante, analgezice, hipnotice şi întăritoare ale sistemului nervos, uleiul de lavandă tratează neurastenia, migrene, nevroze, cefalee, ameţeli, oboseală, insomnii, depresie psihică, anemie, epilepsie, melancolie şi anxietate. Este reconfortant şi calmant când se fac masaje locale sau se introduce în băi generale;

- uleiul de mentă, „planta cu o sută de virtuţi“, era folosit zilnic în palatele de mozaic din ţările arabe ca măsură de prevenire a epidemiilor provocate de muşte. Datorită conţinutului ridicat în mentol, a intrat în compoziţia faimosului „oţet al celor 4 tâlhari“, având acţiune de protejare contra ciumei. Efectul antiseptic gastrointestinal şi antifermentativ permite utilizarea uleiului în combaterea colicile hepatice, greţuri, vome, diaree cronică, intoxicaţii şi în curăţirea intestinelor infestate de paraziţi. Alte tratamente au dovedit eficacitate în stimularea circulaţiei sanguine, reglarea tensiunii arteriale şi a tulburărilor cardiace. De asemenea, fortifică sistemul nervos la intelectuali şi combate stările de ameţeli, vertij, migrene, isterie, depresii psihice, dureri de cap, insomnii şi oboseală generală. Uleiul este puternic afrodisiac;

Trataţi plăgile infectate cu ulei de muşeţel

- uleiul de muşeţel conţine o mare diversitate în componentele active, cu peste 300 de utilizări în aromoterapie, prin aplicaţii atât interne, cât şi externe. În tratamentele interne se foloseşte la colici abdominali, infecţii gastrointestinale, ulcere gastrice şi duodenale, enterocolite, paraziţi intestinali (ascaridoză, oxiurază), paradontoză, dismenoree, tulburări de menopauză, anemii, ameţeli, migrene, iar în uz extern este preferat în infecţii genitale, plăgi infectate, blefaro-conjunctivită;

- uleiul din rizomi de obligeană are proprietăţi tonice, carminative şi diuretice, fiind utilizat în disfuncţiile gastrointestinale, pentru stimularea secreţiilor gastrice. Prezintă proprietăţi tranchilizante, cu bune rezultate în anorexia nervoasă. Bucăţi mici de rizom se dau la bebeluşi în perioada dentiţiei şi la persoanele care doresc să renunţe la fumat pentru a suge uleiul eteric. Extern, se aplică prin masaje în oboseala picioarelor sau prin băi în convalescenţă, anemie, diabet şi alte afecţiuni metabolice;

Uleiul de rozmarin, cel mai indicat antimicrobian

- uleiul de roiniţă (melisă) are o gamă largă de proprietăţi terapeutice (sedative, tranchilizante, cardiotonice, vasculare, antiseptice şi cicatrizante). Are utilizări în boli ale sistemului nervos (insomnii, spasme, migrene, vertij, ameţeli, cefalee, depresie psihică, slăbirea memoriei, surmenaj intelectual, leşin şi pierderea cunoştinţei). În tulburările cardiovasculare reglează tensiunea arterială, palpitaţiile nocturne şi nevroza cardiacă. Extern, este utilizat la dureri reumatice, crampe musculare, răni deschise, buboaie, umflături şi contuzii;

- uleiul de rozmarin are o acţiune puternic antimicrobiană. Planta este numită „iarba oamenilor puternici“, fiind un excelent stimulator fizic şi psihic, cu aplicaţii în tulburări circulatorii, respiratorii, nervoase şi hepatobiliare, stabilizator al tensiunii arteriale şi stimulator cortic-suprarenal;

- uleiul de salvie a fost utilizat de mii de ani, planta fiind supranumită „iarba sfântă a latinilor“ sau „planta vieţii fără de moarte“. Prin conţinutul ridicat în tujonă, cineol şi borneol, uleiul eteric are multiple proprietăţi terapeutice, cu utilizări în afecţiunile digestive, ale căilor respiratorii şi ale sistemului nervos, renale şi genitale, diabet zaharat, obezitate şi celulită. Extern, se foloseşte în ulceraţii dermatice, gingivită, abcese dentare. Cele mai frecvente utilizări sunt în bolile pulmonare (de la tuse până la tuberculoză) şi în bolile genitale (vaginită, dismenoree, dureri ale menopauzei, frigiditate, sterilitate şi slăbirea virilităţii la bărbaţi). Intervine în afecţiunile cardiovasculare, hepatobiliare, diaree, enterocolite şi evită stările de astenie.

Proprietăţile uleiurilor din plante exotice

Efecte terapeutice deosebite sunt constatate şi la uleiurile altor plante aromatice autohtone (măghiran, sovârv, ardei iute, trandafir, tei etc.), precum şi la specii importate din zonele calde;

- uleiul de cuişoare este eficace la eliminarea toxinelor şi a gazelor din stomac. Combate nevralgiile, durerile de dinţi şi reumatice;

- uleiul de eucalipt este uşor dezinfectant pulmonar, cu acţiune în traheobronşită (favorizând expectoraţia), răceală, rinofaringite uscate şi atrofice, sinuzite, gangrene pulmonare. Este eficace în cefalee, nevralgii, herpes, ulceraţii şi paraziţi intestinali;

- malaleuca leucadendron, un arbore răspândit în Orientul Mijlociu şi pe coastele Mediteranei, conţine un ulei eteric ce prezintă un larg spectru antimicrobian, acţionând în cistite, uretrite, dizenterie, tuberculoză pulmonară, epilepsie şi paraziţi intestinali;

- uleiul de scorţişoară are proprietăţi antiseptice, carminative, vermifuge şi hemostatice, fiind un bun stimulator al funcţiilor cardiace, circulatorii şi respiratorii. Se utilizează în bolile de inimă, dureri de dinţi, acnee şi lipsa poftei de mâncare;

- uleiul de vanilie are efecte puternic antimicrobiene şi antifungice şi se foloseşte în distrugerea ciupercilor care apar pe piele;

- balsamul de Peru, obţinut prin incizii în scoarţa arborelui Myroxylon balsamum, prezintă proprietăţi antiparazitare, antiseptice, cicatrizante şi este indicat în tratamente de scabie, eczeme, degerături, ulcer varicos şi pitiriazis versicolor;

- balsamul de Tolu este un bun expectorant şi antiseptic recomandat în traheobronşite acute şi astm bronşic.

Multe dintre aceste plante aromate sunt utilizate ca aromatizante, adăugate în apa de baie caldă, pentru efectele benefice în reumatisme, dureri lombare, distrofii şi hipotonii musculare, întinderi de ligamente şi entorse, afecţiuni respiratorii, insomnii, astenie, stări depresive, epuizare nervoasă şi fizică, circulaţie periferică deficitară, dermatoze, varice, hemoroizi, boli ginecologice.