Tradiţia medicinei naturiste la români

▲ Practica vindecării bolilor şi a alinării suferinţelor fizice şi psihice cu ajutorul plantelor are o tradiţie străveche, ce se pierde în negura vremurilor foarte îndepărtate ▲ Zeci şi sute de generaţii au observat efectele, au verificat şi au perfecţionat remediile iniţiate de strămoşii noştri daco-geţi ▲ Aceşti strămoşi ai noştri, care au trăit pe meleagurile carpato-danubiene, cu mii de ani înainte de era noastră, cunoşteau multe specii vegetale înzestrate cu virtuţi terapeutice, ceea ce i-au făcut cunoscuţi şi apreciaţi în întreaga lume antică pentru tratamentele deosebit de eficace pe care le aplicau ▲

Herodot, denumit părintele istoriei, scria despre daci că sunt „buni cunoscători ai plantelor, având şi tehnici deosebite de îngrijire a bolnavilor cu ajutorul plantelor“. Din scrierile lui Herodot se deduce că populaţiile traco-dacice cunoşteau fumigaţiile cu cânepă indiană (haşiş), cu efecte euforice şi narcotizante contra durerilor de naştere. Aceasta demonstrează că dacii ar fi avut legături cu popoarele din Orient.

Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de bravura şi bărbăţia manifestată în lupte, ei posedau şi o educaţie morală, manifestată în grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“.

În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis - Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Pontus Euxinus (Marea Neagră). Dintre aceste specii erau amintite Aconitum, Adonis, Malva. Un alt reprezentant al culturii antice, poetul latin Vergilius afirma, în scrisorile sale, că „Pontus Euxinus rodeşte multe ierburi şi dă leac pentru mai toate bolile“.

Dioscorides, medicul grec născut în Asia Mică în anul 1 e.n., contemporan cu împăratul roman Nero, a făcut numeroase călătorii, inclusiv în Dacia, de unde a adunat un bogat material pentru a scrie o carte de mare valoare pentru medicina naturistă a vremii, intitulată „Despre mijloacele de vindecare“. Publicată în anul 77, cartea descria 600 de specii de plante medicinale, dintre care 40 de specii au fost specifice teritoriului Daciei. Dintre aceste specii, 27 de plante au denumiri daco-trace, 8 - latine şi 5 - greceşti, ceea ce reprezintă o confirmare a vechimii fitoterapiei pe meleagurile ţării noastre.

După cucerirea Daciei de către romani (106 e.n.), arsenalul terapeutic al florei medicinale din Dacia s-a îmbogăţit cu noi specii aduse de militarii şi de administraţia romană.

Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n., în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice folosite în Dacia: aniarsexe-iarba sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzică, dzena-cucuta de apă, kardama-papură, koikodila-păpălău, kroustane-rostopască, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai etc. Un studiu comparativ arată că 11 specii cu denumiri dacice sunt identice cu cele notate de Dioscorides, iar 26 de specii apar numai în scrierile lui Pseudo-Apuleius, fiind, probabil, adunate direct de pe teritoriul Daciei romane.

În urma evacuării Daciei de către autorităţile administrative şi militare romane, în timpul domniei împăratului Aurelian (anul 275 e.n.), medicina naturistă a constituit singura metodă de alinare şi vindecare a suferinţelor bolnavilor, având la bază cunoştinţele acumulate în secolele anterioare.

Balsamuri şi alifii din vremuri străvechi

Bogatul material arheologic descoperit în anul 1955, la Grădiştea Muncelului din judeţul Hunedoara, atestă existenţa unei practici străvechi de medicină naturistă, cu ustensile adecvate, inclusiv vase de lut pentru balsamuri şi alifii.

Din acele vechi timpuri, locuitorii plaiurilor româneşti au păstrat continuitatea bogatei tradiţii în utilizarea plantelor din flora spontană, care s-au dovedit eficiente în tămăduirea suferinţelor fizice sau psihice (răniri, fracturi, hemoragii, otrăviri, muşcături de animale, insolaţii, degerături, boli infecţioase, epidemii).

Pe sub coastele umbrite, pe margini sau adâncuri de păduri, în covorul multicolor al pajiştilor şi al poienilor, pe văile umede ale râurilor şi pârâiaşelor efemere, populaţia satelor româneşti a găsit „buruienile de leac“, singurele medicamente accesibile şi dăruite gratuit de natură. Cu acestea locuitorii aşezărilor româneşti îşi tămăduiau suferinţele atât în vremi de linişte, cât, mai ales, în perioadele de restrişte, când năvălirile vremelnice ale unor hoarde hrăpăreţe îi obligau să-şi părăsească aşezările şi să se ascundă pe căile tainice ale codrilor prieteni.

Pentru răni şi furuncule se utilizau frunzele de patlagină sau de muşcată. În faza de inflamaţie acută, frunzele aveau efecte de înmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice acţionau prin macerarea colagenului din ţesuturi, astfel că furunculul erupea. După dispariţia presiunii puroiului colectat, durerea dispărea, plaga era asanată şi începea vindecarea lentă a ţesutului afectat.

În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în bolniţele existente în Mănăstirile Tismana, Bistriţa (din Oltenia), Neamţ, Prislop (din Moldova), în care se foloseau plante medicinale, recoltate din flora spontană din jurul mănăstirilor sau cultivate în grădinile proprii.

Călugării din mănăstiri vindecau bolnavii de gălbinare sau de aprindere

Bolile tămăduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie pulmonară), oftică (tuberculoză), rac (cancer), blândă (urticarie), brâncă (erizipel), buboaie (furunculoză), cârtiţe (varice), cufureală (diaree), dalac (antrax), gălbinare (icter), lungoare (febră tifoidă), vătămătură (hernie), trânji (hemoroizi), gâlci (amigdalită), sculament (blenoragie).

Pentru fiecare boală, călugării din mănăstiri, precum şi vracii şi doftoroaiele satelor foloseau anumite plante cunoscute la acele vremuri: angelica (Angelica archangelica) la vătămătură şi boli de inimă, rostopască (Chelidonium majus) la gălbinare, fierea pământului (Centaurium) la friguri, alior (Euphorbia) la reumatism şi pecingine, captalan (Petasites) la lungoare.

În tratamentul altor boli se mai foloseau brusture (Arctium lappa), brustan (Telekia), scrântitoare (Potentilla), coada-calului (Equisetum), coada-şoricelului (Achillea), pojarniţă (Hypericum), muşeţel (Matricaria), zămoşiţă (Hibiscus), boz (Sambucus), busuioc (Ocimum basilicum).

Şi domnii pământului se tratau cu leacuri din plante

Domnitorii din acele vremi încurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispoziţie. Alexandru cel Bun, în Moldova, a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante şi condimente preluate din alte zone ale Globului (tămâie, piper, şofran, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ghimbir). Este cunoscută activitatea intensă a negustorilor din Târgovişte, Vâlcea şi Câmpulung de Muscel, care aduceau medicamente naturale şi condimente din Sibiu, Făgăraş şi Braşov.

Putem exemplifica unele terapii naturiste aplicate cu succes, păstrate în memoria poporului timp de multe veacuri.

Ştefan cel Mare, rănit la picior în luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano şi Ieronim da Cesena cu loţiuni şi cataplasme de muşeţel, isop, tătăneasă şi eucalipt. Mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu, fiind bolnav de ochi (în anul 1558), a fost îngrijit de un spiţer din Transilvania cu nişte plante (numite herborius), printre care mentă, isop, muştar şi scorţişoară.

Printre cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi aromaterapiei se numără manuscrisul intitulat „Folosirea plantelor de leac“, datat din secolul al XVI-lea şi conservat în Arhivele Statului din Bucureşti.

Aici sunt menţionate unele preocupări de fitoterapie casnică, utilizând multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghinţură, iarba tăieturii, patlagină, pătrunjel de câmp, schinel, şopârlaiţă, traista-ciobanului, urzică), precum şi unele specii aromatice alimentare (angelica, mărarul, melisa). Menta era considerată drept un leac foarte preţios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile şi de a smulge toate stricăciunile lăuntrice“.

Cea mai veche carte medicală românească, tipărită în 1551

Începând din secolul al XVI-lea, apar primele documente scrise în limba română, în care se atestă larga utilizare a plantelor medicinale pentru prevenirea şi combaterea multor boli. Pot fi amintite „Psaltirea Scheiană“ (1515), „Herbarium de la Cluj“ (1587) şi mai ales „Sanitatis studium“, scrisă de Paul Kyr şi publicată la Braşov în anul 1551, fiind considerată drept cea mai veche carte medicală tipărită în ţările române. „Pravila lui Matei Basarab“ (1662) reliefează rolul specialistului în descoperirea ierburilor cu proprietăţi de vindecare împotriva otrăvurilor.

În această perioadă sunt înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de către primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau extracte, siropuri şi uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi soc.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594.

Cărturarul ardelean Teodor Corbea a scris, în intervalul 1691-1700, „Dictiones Latinae cum Valachica Interpretatione“, la cererea episcopului Mitrofan al Buzăului, în care a dat denumiri latinizate unor plante medicinale cunoscute în vremea respectivă: abrotanum (Artemisia abrotanum) - lemnul Domnului; aconitum (Aconitum) - omag, iarba veninoasă; brionia (Bryonia) - tigvă de pământ; centaurium (Centaurium) - iarba antifriguri; cicuta (Cicuta) - fluier, cucută; mentrastum (Mentha) - izmă sălbatică; serpyllum (Thymus) - iarba-cucului, cimbrişor; trychonon (Solanum nigrum) - strugurii-câinelui.

Spitalul din Colţea, primul în care s-au utilizat plantele medicinale

Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone a fost construit în Bucureşti, lângă Mănăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor săraci care erau trataţi cu diferite plante tămăduitoare.

În timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica, din Moldova, este fondat Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi (1757), în care tratamentele îmbinau folosirea plantelor de leac cu rugăminţi către cer, de vindecare a suferinţelor şi de iertare a păcatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiţerul Anton Faermann, decedat cu întreaga sa familie în timpul ciumei din anul 1770.

Un alt lăcaş bisericesc orientat spre folosirea plantelor în tămăduirea bolnavilor a fost Mănăstirea Obedeanu, în incinta căreia a luat fiinţă Spitalul din Craiova, în anul 1777.

Din secolul al XIX-lea apar plante medicinale noi,din străinătate

La începutul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietăţi medicinale folosite în ţările române s-a lărgit, prin introducerea unor specii sau produse aduse din străinătate: scoarţa arborelui de China, anason, revent, siminichie, şofran, piper negru, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ienibahar, cassia, camfor, salep şi sabur. Tot în această perioadă, s-au importat şi unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub formă de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente şi ape aromate (de melisă, fragi, isop, măgheran şi portocale).

În anul 1838 se editează la Iaşi o carte, mult folosită de către populaţie, intitulată „Doctorul şi iconomul casnic“, care cuprindea „reţete pentru tot soiul de boale omeneşti şi din acelea pentru cai, vite cornute şi oi“.

Ceva mai târziu, în anul 1846, apare la Bucureşti „Practica doctorului de casă“, cu foarte multe recomandări de plante pentru tratarea bolilor (rădăcini de păpădie, cicoare şi fumariţă, bune pentru dureri de splină, ficat şi gălbinare).

Primul laborator de prelucrare a plantelor a apărut la Piatra Neamţ

Pentru a organiza colectarea ştiinţifică a plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a luat fiinţă un prim laborator de cercetare „Planta Vorel“ din Piatra Neamţ, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825).

Sistemul de valorificare şi distribuţie a produselor medicinale prin reţeaua de farmacii a fost mai bine structurat după anul 1831, ca urmare a aplicării prevederilor Regulamentului Organic, introdus în ambele ţări româneşti.

O marea atenţie s-a acordat şi manuscriselor apărute în mediul călugăresc. Astfel, manuscrisul de la Mănăstirea Cernica conţinea multe reţete de balsamuri, alifii, prafuri şi droguri. A circulat mult „Cartea doctoricească“, scrisă în anul 1854, prin osârdia preotului Nicanor Bolniceru, care prezenta 120 de reţete cu efecte terapeutice.

La mijlocul secolului al XIX-lea se remarcă activitatea foarte intensă a doctorului Carol Davila (1828 -1884), francez de origine, invitat la Bucureşti în anul 1853 pentru reorganizarea serviciului sanitar militar. În 1855 obţine de la domnitorul Ştirbei Vodă autorizarea de a înfiinţa Spitalul Oştirii.

Revenirea la fitoterapie

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, plantele medicinale reprezentau arsenalul principal de luptă al medicinii, fiind utilizate în toate păturile sociale ale societăţii. Majoritatea speciilor vegetale erau colectate de pe cuprinsul ţării, deşi unele plante şi produse au început să fie aduse din alte zone naturale ale Globului (Asia, Africa, America).

Avântul imperios al medicaţiei cu produse de sinteză chimică, incomparabil mai riscante decât produsele naturale, a împins fitoterapia din România în subsolul medicinii, pe o perioadă destul de lungă.

Mai întâi, au fost aduse din străinătate produsele artificializate, produse de unele firme ca: lichiorul Daubitz, siropul Aubergier, siropul sudorific Chable, siropul Grimault, siropul indian antiastmatic Giniez, pudra Paterson, hapurile Morison, prafurile Seidlitz, Quinquina rouge, hipofosfatul de Grimault, pectoralul Lamoureaux, citratul de fier Chable.

Efectele secundare ale acestor produse sintetice au convins poporul că trebuie să revină la arsenalul de bază al fitoterapiei, izvorât dintr-o experienţă milenară.

În ultimele trei-patru decenii, practica medicală din România s-a orientat tot mai mult spre limitarea, treptată, a tendinţei de medicaţie exclusiv alopată, solicitând „redescoperirea“ efectelor certe ale plantelor medicinale, benefice în combaterea diferitelor afecţiuni maladive.

Se apreciază că extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul românesc va putea asigura tot necesarul de materii prime şi produse finite pentru industria farmaceutică, farmacii, spitale şi consum casnic. Este anormal ca, având un asemenea tezaur de o excepţională valoare, ţara noastră să importe, de la firme străine, produse naturiste la preţuri exagerat de mari.

Considerăm absolut necesar ca, în viitorul apropiat, dealurile rămase golaşe şi erodate, colinele necultivate şi luncile cu soluri bogate şi umede să devină, treptat, izvoare de sănătate pentru populaţia ţării.

Prin cultivare cu plante medicinale, pe care le putem numi „aurul policolor şi parfumat“, aceste terenuri vor căpăta eficienţă maximă, parfum şi diversitate coloristică.

Avem datoria să deschidem larg poarta Farmaciei Naturii şi să dăm acces liber tuturor căutătorilor de virtuţi vindicative în plantele autohtone, pe care le pot găsi în bogata floră a ţării, presărată, cu atâta dărnicie, pe întinsul spaţiu carpato-danubian.