Antropologia medicală, de la primele cercetări până în modernitate

În urmă cu 76 de ani, în iunie 1940, la Bucureşti, se deschidea Institutul de Antropologie, însă preocupările savanţilor români pentru antropologie erau mai vechi, 1926 fiind anul de început al şcolii româneşti. Care au fost principalele momente ale dezvoltării antropologiei în ţara noastră și cum au evoluat lucrurile am aflat de la doctorul în științe medicale Valentin-Veron Toma, cercetător științific principal gr. III la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din cadrul Academiei Române.

Exprimat simplu, pe înţelesul oricui, antropologia este o ştiinţă care studiază influenţa culturii şi a mediului asupra omului de oriunde. Domeniile sale de cercetare sunt: paleoantropologia, antropologia socială şi teoretică (antropologia socială şi antropologia simbolică), antropologia biomedicală (auxologie, etologie, genetică, psihologie, tipologie). Cultura, obiceiurile, tradiţiile, toate au un anumit impact asupra unei populaţii, iar intuiţia că fenomenele socioculturale sunt guvernate de legi şi principii ce pot fi descoperite a existat încă din secolul al XIX-lea. Tradiţiile culturale şi modernizarea societăţii sunt și acestea în atenţia antropologiei, oamenii fiind influenţaţi de ambele în dezvoltarea lor. Pentru a avea o perspectivă din interior asupra antropologiei actuale şi a unor activităţi ale cercetătorilor români din domeniu, am apelat la doctorul în științe medicale Valentin-Veron Toma, cercetător științific principal gr. III la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române.

„În urmă cu cincisprezece ani, mi-am propus să adopt un stil de cercetare care să mă apropie cât mai mult de tradiția occidentală și care se centrează pe relația dintre cultură și sănătate și, prin urmare, am realizat atunci primele studii de teren în cadrul unor clinici din București”, își începe povestea dr. Valentin-Veron Toma. În anii care au urmat „am stabilit o serie de contacte cu cercetători din Canada, SUA, Marea Britanie, Italia și Franța, iar astfel am reușit să lucrez, să public și să susțin comunicări la diferite conferințe și simpozioane, pe teme diverse, relevante la nivel internațional, care includ - dar nu se reduc la - informatizarea sistemului de sănătate din România, migrația transfrontalieră a pacienților în țările UE, turismul medical, narațiunile de boală și modelele explicative în depresie, traseele terapeutice ale pacienților diagnosticați cu depresie, experiența de boală a pacienților diagnosticați cu astm bronșic, importanța dietei în astm, tutunul și fumatul din perspectivă antropologică etc.”

Progrese mai lente în Europa

Doctorul Toma spune că a acordat „o atenție mai mare, în ultimii ani, aspectelor culturale, dar și experiențiale ale bolii astmatice, care s-au studiat destul de puțin pe plan global, iar la noi au fost complet neglijate”. În urma cercetărilor de teren efectuate, dr. Valentin-Veron Toma a putut identifica nu doar strategiile de construire a sensului bolii, dar și tipologia comportamentelor culturale, în astm, după cum precizează acesta. „Interesant a fost să constat că ipotezele formulate în urma analizei datelor empirice verifică teoria sănătății, ca normativitate a lui K. Goldstein și G. Canguilhem. Pe scurt, se poate spune că aceste rezultate pot contribui nu doar la o mai bună înțelegere, ci și la o mai bună îngrijire a pacienților astmatici. Aceștia trebuie priviți nu doar în mod reducționist, biologic, ca organisme afectate de o serie de procese patologice de tip cronic, ci holistic, ca persoane cu identități sociale și culturale complexe, puternic influențate de mediul sociocultural în care trăiesc.” Potrivit specialistului, antropologia medicală, ca subdisciplină a antropologiei culturale, are deja o istorie de mai bine de cinci decenii în SUA, țara unde a și apărut. Această știință își propune o pers­pectivă comparativă asupra experiențelor de boală, a credințelor și practicilor culturale legate de sănătate, suferință și vindecare în diverse societăți. Extinderea acestei ramuri a cunoașterii antropologice în țările europene a fost, însă, ceva mai lentă și treptată, continuă dr. Valentin-Veron Toma, unde s-a produs un real progres, în special în ultimele două-trei decenii.

Meritul medicului Francisc Rainer

În România, studiul antropologic al bolilor s-a realizat, încă din anii ‘20-‘30, în exclusivitate din perspectiva biologică și a fost domeniul aproape exclusiv al specialiștilor cu studii medicale sau biologice, spune dr. Toma. Acesta precizează că antropologia medicală evoluează continuu, ea dovedindu-și nu doar importanța relativă în sfera științelor socioumane, ci și importanța, mai largă, pentru societatea contemporană în ansamblul său. „În pofida dificultăților legate de subfinan­țarea cronică a cercetării din România - în general și în domeniul antropologiei medicale în particular -, eforturile mele și ale colegilor mei se vor concentra, în mod ideal, pe menținerea aceluiași nivel crescut de compatibilitate cu temele curente la nivel global.” Cel căruia îi datorăm dezvoltarea acestui domeniu este medicul Francisc Rainer, născut în 1874 în Bucovina, în partea aflată, pe atunci, în Imperiul Austro-Ungar. A studiat la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi a lucrat, timp de aproape 17 ani, la Spitalul Colţea, ca preparator, făcând şi necropsii şi studii la microscop. A fost şi profesor la Universitatea din Iaşi şi la cea din Bucureşti şi a ocupat funcţia de director al Institutului de Anatomie şi Embriologie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Studiile pe care le-a făcut au acoperit şi domeniul sistemului limfatic, al inimii, dar și al structurii funcţionale a organelor. Moştenirea pe care ne-a lăsat-o este Institutul de Antropologie, precum şi studiile sale, care au stat la baza anatomiei funcţionale şi a embriologiei experimentale în ţara noastră.

Antropologia academică în România

Studiile academice în domeniul antropologiei au început, la noi, în anul 1930, când, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Iaşi, s-a înfiinţat Catedra de antropologie şi paleontologie, condusă de profesorul I. C. Botez, care avea doctoratul în antropologie luat la Berlin. În 1938, catedra a fost desfiinţată, dar una dintre elevele profesorului Botez, Olga Necrasov, a continuat cursul la Universitatea din Iaşi. Un alt nume mare în ştiinţa românească este legat de domeniul antropologiei: Emil Racoviţă a înfiinţat, în anul 1933, la Cluj, Societatea de Antropologie. Anul 1937 a însemnat pentru antropologie un moment important. La Bucureşti a fost organizat cel de-al 17-lea Congres Internaţional de Antropologie şi de Arheologie Preistorică, la care au luat parte personalităţi marcante în domeniu, venite din Statele Unite, din ţările europene şi chiar din America de Sud şi din Japonia. După moartea profesorului Rainer (1944), succesor la conducerea institutului a fost ales dr. Alexandru Tudor. În anul 1954 a fost înfiinţată revista „Probleme de antropologie”, iar anul 1963 a adus reorganizarea domeniului, prin înfiinţarea Centrului de Cercetări Antropologice, colectivul de cercetători fiind până atunci afiliat Institutului de Endocrinologie. Atunci a fost introdusă Secţia de antropologie culturală, condusă de dr. Vasile Caramelea. În 1970, Centrul de Cercetări Antropologice a fost trecut sub tutela Ministerului Învăţământului, iar în 1974 a fost încorporat Institutului de Anatomie Patologică „Victor Babeş”, sub titulatura „Laborator de antropologie“. În 1994, Centrul de Cercetări Antropologice este reacreditat să organizeze formarea de doctori în disciplina antropologie medicală şi biologică. În 1999, Centrul de Cercetări Antropologice a organizat al 24-lea Colocviu Galf (Groupement des anthropologistes de langue française) şi a primit afilierea la Galf şi la Asociaţia ­Europeană de Antropologie.