Arta încifrării și descifrării cuvintelor

Descrisă drept „totalitatea jocurilor distractive bazate pe încifrarea şi descifrarea cuvintelor”, enigmistica ne este însoţitoare încă din copilărie, când jucam „Spânzurătoarea”, pentru unii devenind pasiune care acoperă timpi de aşteptare în călătorii, dezvoltând gândirea logică, relaxând. Jocurile minţii i-au incitat pe oameni dintotdeauna. Poate ceva din nevoia de a intra în misterul care ne-a dat viaţă să fie la originea acestei dorinţe de a rezolva, de a căuta, de a ne întrebuinţa darurile pentru a înţelege un ceva ascuns, poate nevoia de a fi speciali, de a ne pregăti pentru neprevăzut, încredinţându-ne că putem face faţă situaţiilor, ori poate ambele şi multe altele în plus.

Cel mai luminat domnitor al nostru, adevărat spirit tipic renascentist, Dimitrie Cantemir (1673-1723), s-a ocupat, printre altele, cu descifrarea hieroglifelor, scriind „Istoria Ieroglifică” (1705), cu „o scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare”, iar modul în care Cantemir explică prin definiţii înţelesurile are asemănări cu rebusismul (care va apărea mult mai târziu, abia în perioada modernă).

Enigmistica a avut la începuturi scopuri practice, încifrând în scop heraldic, cu ajutorul imaginilor, date despre o familie nobilă, porţiuni ale numelor, formate din imagini ale unor obiecte care sună asemănător, informaţii ce apăreau pe blazoanele acestora. Spre exemplu, pe blazonul oraşului Congleton apăreau o anghilă (în engleză „conger”), un leu şi un tun. Pe blazonul reginei Elizabeth Bowes Lyon (1900-2002) apăreau o mulţime de arcuri şi lei.

Îndrăgitele puzzle-uri formate din bucăţele de carton care se îmbină într-un anumit mod unele cu altele şi care formează, la final, o imagine îl au inventator pe John Spilsbury, un cartograf şi gravor britanic, care în 1760 a tăiat dintr-o placă de lemn pe care a suprapus o hartă contururile ţărilor, refacerea acestei lumi devenind un joc popular şi instructiv în învăţarea geografiei.

Mişcarea rebusistă din România

Rebusul, care conform definiţiei constă în descifrarea unui cod format din simboluri, figuri, semne, litere, rezultatul descifrării fiind un cuvânt sau o expresie, a apărut pentru prima oară în iunie 1925, în revista „Oglinda Lumii”, al cărei redactor era D. Bartolomeu. Cel mai cunoscut în domeniul rebusului este filologul Nicolae Gheorghe Popescu, născut la Pietrari, Vâlcea, în 1909, care a studiat şi doi ani la Teologie. El a întemeiat mişcarea rebusistă din România, a fost redactor la revista „Realitatea ilustrată”, la ziarele „Dimineaţa” şi „Adevărul”, a condus în vremea seriei vechi Revista „Rebus” (1931-1939), a fost după război învăţător la şcoala din comuna sa natală, până în anul 1948, anul pensionării sale. „Rebusul” a fost pentru filologul Nicolae Popescu nu doar pasiune, ci şi renume, fiind cunoscut şi drept Nicolae Popescu Rebus. A fost interesat de cultivarea acestui tip de joc inteligent cu miză educativă printre elevi, spunând prietenului său, avocatul Ion Soare, că a conceput, de la bun început, rebusismul nu ca un scop în sine, ca o pură distracție, și argumenta, afirmând crezul pedagogic care l-a călăuzit și la catedră, că pe elev nu trebuie să-l plictisească noțiunile care i se transmit, oricât de grele sau seci ar fi acestea. Dacă metodele și limbajul dascălului sunt cele mai potrivite și mai atractive, școlarul va învăța de plăcere.

Tudor Arghezi, în prefaţa cărţii sale „Cuvinte potrivite... şi încrucişate”, apărută în anul 1934, povesteşte de întâlnirea pe care a avut-o cu Nicolae Ghe. Popescu Rebus: „Ştiţi despre ce domn Popescu vorbesc: Dl Popescu, căruia i se zice Popescu-Rebus, identificat cu arta de a construi mistere şi de a ghici în ghiocul celulei. Dacă am căuta definiţia profesiunii sale, ar trebui să încercăm titluri noi ezitând între cuvintilist şi crucişolog”.

Anagrama și alte exerciții

Un alt joc foarte îndrăgit, specific enigmisticii, este anagrama, din greceştile „ana” - întoarcere, răsturnare şi „gramma” - literă. Amatorii de dezlegat enigme se întâlnesc prin acest joc cu istoria Egiptului secolului al III-lea î.Hr., moment în care poetul grec Lycophron, unul dintre înţelepţii de la curtea lui Ptolemaios Philadelphul, a creat anagrama „Apomelitos”, adică flatându-şi regele, fiindcă înţelesul era „care provine din miere”, iar numele reginei Arsinoe l-a amestecat cu violetele, „Ion Eras”, adică „Violeta Iunonei”. Evreii practicau în scopuri cabalistice anagrame în secolele XII-XIII, iar în Evul Mediu europenii făceau anagrame din texte religioase „Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum” - „Virgo serena, pia, munda et immaculata”.

În istoria astronomiei găsim o mărturie în forma anagramei a unei descoperiri făcute de Galileo Galilei. Acesta a observat că odată cu mişcarea planetei Saturn se mai mişcă două corpuri cereşti, însă pentru că nu a fost sigur pe observaţiile sale le-a transmis confraţilor prin anagrama „smaismrmilmepoetaleumibunenugttauiras”, înţelească de colegul Kepler în felul următor: „Salve umbistineum geminatum Martia proles” („Salutări, sfere duble, copii ai lui Marte”). După ce împăratul Napoleon nu a mai fost pe tron, anagramiştilor francezi le-a dat mâna să glumească pe seama sa, creând anagrama numelui său astfel: Napoléon Bonaparte = „Bona rapta leno pone” („Înapoiază bunurile furate pezevenghiule”).

Scriitorii uzează adesea de anagramare, pentru a-şi crea pseudonime. Un astfel de exemplu este al lui Boris Vian, care şi-a creat mai multe variante de pseudonime: „Bison Ravi” (bizon încântat), „Baron Visi” (Baronul Visi”, „Brisavion” (sfarmă-avion), iar André Breton i-a făcut lui Salvador Dali anagrama „Avida Dollars”, care din punct de vedere fonetic trimite la „avid de dolari”.

Nici românii nu au rămas în urmă la capitolul anagrame, George Coşbuc debutând în anul 1884 în revista „Tribuna din Sibiu” cu pseudonimul C. Boşcu, Octavian Goga şi-a făcut prenumele „Nic Otavă”, criticul literar Perpessicius a debutat ca poet în 1913 în revista „Versuri şi proză” semnând cu pseudonimul D. Pandara, nume în care se regăseau iniţiala prenumelui său, începutul numelui de familie al tatălui şi al mamei Panait şi Daraban. Recordul pentru cea mai lungă anagramă a limbii române este de 16 litere: Electronavigaţie = Lactovegetarieni.
Un alt domeniu în care enigmistica este cu adevărat la ea acasă, şi nu are nimic de-a face cu divertismentul, este criptografia. Spionii din toate timpurile au fost nevoiţi să găsească metode care mai de care mai ingenioase pentru ca mesajele pe care le transmiteau să nu poată fi descifrate decât de destinatarul lor. Chiar celebra maşină de criptare a naziştilor, din al Doilea Război Mondial, purta ameninţătorul şi incitatul nume „Enigma”.

Alte exerciții de enigmistică sunt: metagrama, antoverbul, monoverbul, biverbul, triverbul, reboul, rebo-metagrama, criptorebusul, hipocrenul, sinagrama, monoverbul anagramat, monoverbul cu incastru, biverbul anagramat, triverbul anagramat, rebo anagramat, scartul, epenteza etc.