Câteva palate şi istoriile lor contorsionate

Avem şi noi palate ca‑n poveşti, şi nu puţine. Din păcate, istoria zbuciumată a secolului al XX‑lea şi‑a pus amprenta pe multe dintre ele, istoria neiertând nici proprietăţile grandioase, nici pe ctitorii lor. Am ales să vă prezentăm câteva palate, nu dintre cele aflate în minţile tuturor românilor (precum Peleş, Palatul Culturii din Iaşi sau Palatul Mogoşoaia), dar nu mai puţin importante pentru istoria noastră şi, de ce nu, şi pentru viitorul nostru.

Palatul primăriei din Oradea (foto) îşi merită numele cu prisosinţă. Ridicat de arhitectul Kálmán Rimanóczy în stil combinat eclectic şi renascentist, în anii 1902 – 1903, palatul are în partea dinspre Crişul Repede un turn cu ceas, înalt de 50 de metri. Palatul este în bună stare, cea mai recentă avarie serioasă s‑a înregistrat spre finalul celui de‑al Doilea Război Mondial, când acoperişul original a ars în timpul luptelor dintre trupele hitleriste şi cele sovieto‑române.

Aradul se poate mândri cu Palatul Cenad, construit în anii 1892 – 1894 de arhitectul Jivaszek, care a reuşit una dintre cele mai frumoase clădiri ale oraşului. Stilul are o arhitectură bogată, rezultată din combinaţia de eclectism şi neoclasicism, responsabili cu această operă fiind Societatea de Cale Ferată Arad‑Cenad.

Odată ajunşi în Timişoara avem şansa de a vedea, pe strada Eugeniu de Savoya la numărul 2, un palat atât de mare încât iese din obiectivul normal al unui aparat de fotografiat. Palatul Dicasterial, construit în anii 1855 – 1866, a fost proiectat ca reşedinţă a guvernatorului Banatului. Clădirea este construită în stilul renaşterii italiene, imitând palatul puternicei familiei Medici din Forenţa. Pe trei niveluri se aflau 273 de birouri, 34 de camere pentru servitori, tot atâtea bucătării, 65 de cancelarii, 27 de magazii. În prezent, imobilul are o destinaţie mai potrivită decât cea de reşedinţă particulară, Judecătoria Timişoara, Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara avându‑şi sediile aici.

În judeţul Cluj, comuna Bonţida, poate fi admirat un palat a cărui construcţie a început în anul 1437 – Palatul Bánffy. Regele Sigismund de Luxemburg a donat domeniul către familia Bánffy în anul 1387, iar construcţia începută în 1437 a fost finalizată în anul 1543, însă prima atestare documentară datează din anul 1680, când într‑un raport militar apare sistemul de fortificaţii care înconjura ceea ce pe atunci era mai curând un conac decât un palat. Partea de construcţie recognoscibilă în zilele noastre şi care îşi merită numele de palat a fost făcută pe când stăpân al domeniului era comitele de Dăbâca şi Cluj, Dionisie Bánffy (1638 – 1674), acesta ridicând un ansamblu fortificat cu bastioane în patru colţuri.

Moștenitorul său, Dionisie Bánffy al II‑lea, a inițiat reconstrucția castelului, începând din 1745 în stil baroc austriac, după planurile arhitectului vienez Joseph Emanuel Fischer von Erlach. După tot felul de convulsii ale istoriei ajungem în anul 1944, când trupele germane, aflate în retragere, au incendiat ansamblul, distrugând mobilierul, pinacoteca, galeriile cu protrete şi biblioteca. După instaurarea comunismului, dispreţul pentru ce era frumos din alte timpuri s‑a manifestat şi asupra domeniului, acesta fiind naţionalizat, transformat în Cooperativa Agricolă de Producţie îBolţida”, pentru ca, în timp, să se degradeze până la stadiul de ruină. Aveau să treacă zeci de ani, până în 1999, când s‑au început lucrări de restaurare, sub patronajul prinţului Charles de Wales, împreună cu Ministerul Culturii şi Cultelor din România şi alte instituţii, una ungurească şi alta britanică. În anul 2000, îWorld Monuments Watch” a inclus palatul pe lista celor 100 cele mai periclitate situri din lume. În anul 2007, Principesa Margareta a României şi‑a asumat rolul de patron spiritual al domeniului. Anul 2009 a adus Palatul Bánffy proprietarilor de drept, adică contesei Bánffy Katalin, fiica lui Bánffy Miklós, încheindu‑se un act de concesiune pe 49 de ani, contesa care trăieşte în Maroc angajându‑se că reabilitează castelul şi înfiinţează un centru cultural şi de specializare.

Parcul şi Palatul Ştirbei se reabilitează

După căsătoria dintre Alexandru Ştirbei şi Maria Ghika Comăneşti, moşia de la Dărmăneşti, judeţul Bacău, a ajuns în familia Ştirbei. Boierii Ghika deţineau zeci de mii de hectare în acest judeţ, iar moşia a fost transformată în reşedinţă la începutul Primului Război Mondial. Palatul a fost construit în 1914 de George Ştirbei, planurile construcţiei fiind ale arhitectului Nicolae Ghica Budeşti, cel cunoscut mai ales pentru realizarea planurilor Muzeului Ţăranului Român. Palatul mai cuprinde 12 clădiri cu spaţii de cazare, grajduri, sală de mese, sală de festivităţi, iar priveliştea deschisă privirilor de pe terasă este cea a Munţilor Nemira.

După ce în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial Palatul Ştirbei a fost locul de refacere al aviatorilor români, a venit şi comunismul, palatul fiind transformat în… sanatoriu TBC. Motivul oficial – aerul deosebit al locului. În fapt, găsim şi aici dispreţul pentru istoria care nu era pe placul comuniştilor, îpedepsirea” chiaburilor şi batjocorirea ctitoriilor acestora. Necesităţile unor sume de bani prea mari pentru restaurarea şi întreţinerea domeniului au făcut ca până la urmă el să intre în posesia unui om de afaceri care s‑a angajat că va reface totul.

În municipiul Alba Iulia, în interiorul Cetăţii Alba Carolina, se află Palatul Apor, ridicat în a doua jumătate a secolului al XVII‑lea, în anii 1670 – 1690, de către contele Ştefan Apor. În secolul al XVIII‑lea a fost reşedinţa comandantului trupelor imperiale din Transilvania – contele de Steinville, perioadă când s‑au construit portalurile interioare. În perioada comunistă palatul a fost abandonat, degradându‑se, şi abia în anul 2007 au început lucrările de renovare. Au fost descoperite în cursul lucrărilor artefacte importante, acestea fiind expuse într‑o galerie din subsolul clădirii.