Cimitirul vesel, un loc unic în lume

Povestea unicului cimitir vesel de la Săpânţa, Maramureş, începe în 1935, când un cioplitor în lemn, Stan Ioan Pătraş, scrie mici epitafuri pe crucile pe care le realiza. Pasiunea sa pentru sculptura crucilor era veche, încă din copilărie, şi avea să-l urmărească întreaga viaţă, artistul evoluând permanent. Unicitatea constă însă în versurile umoristice de pe fiecare cruce în parte, acele epitafuri amuzante care rezumă întreaga viaţă a defunctului.

Crucile din stejar ale lui Pătraş au ajuns adevărate opere de artă, fiind vopsite predominant în albastru, culoare extrasă pe cale naturală, care astăzi poartă numele „albastru de Săpânţa“. Celelalte culori folosite la împodobirea lor sunt în consonanţă cu simbolismul popular, astfel încât galbenul, roşul, verdele şi negrul spun povestea firească a vieţii omului pe pământ, a cărei finalitate naturală este moartea, ca trecere spre viaţa veşnică.

Baza crucii este lăţită, pentru a putea încăpea pe ea versurile hazlii pe care artistul le compunea despre viaţa celui la căpătâiul căruia era aşezată. Până la vârsta de 69 de ani, artistul Stan Ioan Pătraş a realizat în jur de 700 de cruci, care sunt considerate, nu numai de noi, românii, adevărate monumente de artă  populară unice în lume, atât prin realizare, cât şi prin mesaj. La moartea artistului popular care a creat crucile cu mesaj vesel din Săpânţa, în 1977, Dumitru Pop, ucenicul său, a continuat tradiţia în casa-muzeu a maestrului său. Unele dintre poezioarele ce constituie epitafurile sunt scrise la persoana întâi, ca şi cum însuşi mortul ar fi râs de metehnele proprii, iar în altele cineva îşi spune oful despre decedat. Iată, de exemplu, una despre soacră: „Sub această cruce grea/ Zace biata soacră-mea, /Trei zile de mai trăia,/ Zăceam eu şi cetea ea// Voi care treceţi pă aici/ Încercaţi să n-o treziţi/ Că acasă dacă vine/ Iară-i cu gura pă mine...“.

Prin poezioarele naive, în stil popular, morţii par că îşi fac sau li se face o ultimă spovedanie, fiind înfăţişate celor rămaşi încă aici păcatele şi metehnele cele mai de soi: unii au băut prea mult, alţii şi-au bătut nevestele, au fost leneşi ori îşi înşelau partenerii de viaţă.

Pe cruci sunt şi informaţii despre cum au murit, unde, dacă au bolit, în ce împrejurări s-au stins din viaţă (călcaţi de tractor sau alte accidente, în timp ce trebăluiau la bucătărie etc). Unele cruci au pe lângă poezioarele amuzante şi imagini, defunctul fiind sculptat chiar şi împreună cu soţul ori soţia, ba chiar vreo scenă din activitatea pe care o desfăşura în viaţă. Un tractorist căruia îi plăcea băutura „ne povesteşte“ (transcriere corectată): „Aici eu mă odihnesc/ Pop Grigore mă numesc/ Mie mi-a plăcut tractoruâ/ Cu sticla să-mi astâmpăr doruâ// Am trăit tot supărat/ Că tata mic m-a lăsat/ Poate aşa a fost soarta mea/ Tânăr să-mi las viaţa/ Moartea tânăr mă luă/ La 33 de ani“.

Printre versurile cu iz glumeţ răzbat, nu de puţine ori, adevărate drame familiale. Iată un exemplu dintr-o familie în care băieţii erau ceteraşi, distrând lumea la petreceri, iar unul dintre ei a murit tânăr şi artistul crucilor albastre şi vesele a versificat pentru noi, cei vii, ca din partea celui plecat: „Vă uitaţi şi-aici la mine/ Că-n lume mi-a fost bine/ Căci îmi mai plăcea una/ Cu-ai mei fraţi a mă distra/ Ei îmi cântau, eu jucam/ Şi pe toţi noi îi distram/ Pe când m-am vrut însura/ Iată m-a căutat moartea/ Şi mi-a luat viaţa/ Voi părinţii mei cei dragi/ Vă mângâiaţi cu ceilalţi/ Şi vă zic la toţi cu bine/ Şi să nu uitaţi de mine/ Cât timp veţi mai trăi pe lume“.

Cimitirul vesel din Săpânţa este introdus în patrimoniul UNESCO şi, în privinţa celor mai vizitate obiective funerare, este cel mai vizitat din Europa.

Crucile olteneşti pentru cei ce s-au dus

În zona Olteniei există obiceiul ca la 6 săptămâni de la moartea omului să se pună trei cruci la o răspântie, în crengile unui copac sau la capătul unei punţi peste o apă curgătoare. Tot oltenii pun la mormânt o aşa-numită „cruce de jurământ“, care este în legătură cu făgăduinţele şi jurămintele pe care le-a făcut omul cât a fost în viaţă, fiind diferită de crucea cu acelaşi nume „de jurământ“ din zona Bucovinei. Lângă mormânt se înfige un stâlpişor, pe care se fac trei crestături şi în care se bat trei cuie şi se fac trei găuri - simboluri ale Sfintei Treimi.

Crucea de jurământ din Bucovina 

Un obicei popular interesant din Bucovina este legat de „Crucea de jurământ“. Mărturie despre acest obicei stau monumentele ridicate în jurul anilor 1800-1900, existente şi astăzi în zonă. Povestea acestor cruci impozante ridicate pe piedestaluri este următoarea: zona Bucovinei fiind friguroasă, oamenii apelau din plin la băuturi tari şi, inevitabil, nu puţini cădeau în patima alcoolismului. Apelau la ultima soluţie, făgăduinţa cu jurământ înaintea lui Dumnezeu şi a preotului că se leapădă de viciu. Preotul satului citea rugăciuni şi omul - sau un întreg grup din comunitate - îşi lua angajamentul că o anumită perioadă de timp sau chiar toată viaţa nu va mai bea alcool. Unul dintre monumentele jurământului antiviciu îl putem admira şi astăzi în satul Vama, prin care ni se aminteşte un episod petrecut în septembrie 1894, când 20 de locuitori au făcut jurământ de „părăsire a rachiului“ în faţa preotului paroh Nicolae Lomicovschi. Pe laturile soclului acestei cruci de jurământ sunt înscrise numele celor 20 de oameni hotărâţi să lase această patimă. Partea amuzantă este că, după cum reiese din inscripţie, unul din cei 20 a fost adus cam cu sila de ceilalţi 19: „aiestea s-au ostenit de au adus pe Ştefan Sencuc“.

Toată povestea sună aşa: „Această  Cruce s-a aşezat întru amintirea zilei din 1/13 septemvrie 1894 ca semn al părăsirei Rachiului prin stăruinţa şi jertvele binevoite a poporului din Vama în timpul păstoriei Sufletesci a Exarchului Nicolai Lamicovschi Paroch“.