Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Timp liber Cinci zile în Budapesta

Cinci zile în Budapesta

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Timp liber
Un articol de: Irina Munteanu - 13 Mai 2015

În fiecare dimineaţă, la ora 5, o mierlă mă trezea, aruncându-şi trilul spre cer. Mă perpeleam încercând să mai prind câteva ore de somn, însă în minte îmi stăruia chemarea oraşului ce se dorea descoperit. Budapesta.

Podurile de peste Dunăre, amestecul de metal şi de apă. Fluviul aici este foarte adânc, iar curenţii - foarte puternici. Buda şi Pesta au crescut, până la un moment dat, ca două oraşe distincte. Statuia Libertăţii luminată, pe dealul complet negru, ca o revelaţie în întuneric. Castelul. Bastionul Pescarilor. Bazilica „Sfântul Ştefan“, corul, vederea oraşului din turlă.

Mici localuri cochete. „Manga Cowboy!“, o mixtură culturală incredibilă, în care se întâlnesc desenele animate japoneze cu husele ce imită pielea de vacă bălţată. Berea la a cărei fermentare s-au folosit inclusiv prune e şi mai bună. O bere a casei, la „Csempes“.

În Terv, care înseamnă „plan“, o aluzie la planurile cincinale din anii comunismului,  am băut prima oară Unicum, descris de Lonely Planet drept „un aperitiv amar creat pe la 1790; are gustul cam ca doctoria pe care ţi-o dă doctorul când trebuie să vomiţi, dar e popular“. Unicum a fost produs în timpul comuniştilor după o altă reţetă decât cea originală, pentru că patronul fabricii a emigrat în Statele Unite. Peter Zwak a revenit în Ungaria după căderea comuniştilor, şi-a recuperat fabrica şi a reînceput să producă Unicum după reţeta sa secretă. Deşi e mic şi destul de aglomerat, pentru că nu se fumează şi nici nu se pune muzică, locul e foarte plăcut. Obiectele de pe pe-reţi ne îndeamnă la amintiri şi poveşti; Monica, prietena mea şi locuitoare a Budapestei de 13 ani, îmi spune că sifonul era popular în toate fostele ţări comuniste; o alternativă ieftină la apa minerală. 

Faţadele nu se repetă. Am vizitat Central European Uni-versity, un conglomerat de clădiri, dintre care prima este un palat din secolul 18, iar a doua - un turn de 10 etaje construit în anii â90 (care a luat un premiu de arhitectură). Acum campusul se extinde; varianta finală va integra clădirile pre-existente cu cele nou-construite.

Muzeul de Arte Aplicate. Am avut voie să fotografiez aproape tot. Excepţia au fost figurinele chinezeşti de teracotă. Poate a fost mai bine aşa, pentru că le-am privit cu mai multă atenţie. Erau un câine gras şi un elefant cu un soi de botniţă şi aveau ochi de om. De chinez, bineînţeles. Erau şi soldaţi, dar şi ceea ce ar fi un echivalent chinezesc al garguielor. Impresio-nantă şi sala dedicată lui Ödön Lechner, arhitectul clădirii ce adăposteşte muzeul, autor şi al altor proiecte de clădiri din Budapesta, în stil art nouveau.

Sinagoga în curtea căreia se află monumentul copac, cu frunze de metal, ridicat în amintirea diplomatului suedez Raoul Wallenberg, care a salvat zeci de mii de evrei şi care a murit anchetat de ruşi. Fiecare frunză a copacului reprezintă un evreu salvat. Monumentul se numeşte „The tree of remembrance“. Librăria Alexandra, pe mai multe nivele, plină de cărţi mai mult decât de altceva.

Pasajul Gojdu. Aflu că există străzi cu acelaşi nume în districte diferite ale Budapestei şi mă amuz gândindu-mă la ce încurcături se pot produce.

Băiatul cu creastă, ce avea o figură banală, copleşită de grijile mărunte ale zilei. Bărbatul pe bicicletă, ce avea capul acoperit cu o pălărie à la dâArtagnan, din care nu lipsea, evident, pana.

Insula Margit, păsările cântătoare, mormântul sfintei unde văd flori proaspete. „Ungurii sunt foarte romantici“, îmi spu-ne Monica. Biserica în stil roman. Văd printre crengi o cio-cănitoare verde şi nişte grauri.

Muzeul Holcaustului. Terifiant. Întuneric, o păpuşă şi condeie în cilindri de sticlă, paşi de soldat ce răsună în boxe. Texte despre modul în care, treptat, au început să fie oprimaţi evreii. Mai întâi, aveau voie să fie între medici, avocaţi etc. 20% evrei, apoi procentul s-a redus la 5. Cei care au creat muzeul au ales să vobească şi despre numere, dar şi despre nume. Numerele mari impresionează, totuşi sunt impersonale; poveştile, amănuntele te fac să plângi. Povestea celor două surori gemene pe care a făcut experimente Mengele. Uneia i s-a injectat un virus, a supravieţuit, s-a vindecat. Celeilalte i s-a injectat o substanţă toxică, ce i-a afectat rinichii. Mai târziu, în libertate, în Israel, sora ei i-a donat un rinichi, însă boala era prea avansată şi nu a supravieţuit. Fotografii ce arată cum se desfăşura o zi la Auschwitz. Apoi libertatea. Din în-tuneric se intră într-o sală de si-nagogă în mărime naturală, luminoasă, colorată.

Parcul Statuilor Comuniste, în care arcadele tăiate în pereţi falşi sunt rame pentru statui adunate din întreg oraşul, în amintirea unei epoci sinistre.

Parcul Eroilor, în apropierea căruia se află un ansamblu mo-numental grandios, pentru a sărbători mileniul trecut de când au ajuns acolo maghiarii. Statuia cronicarului Anonymus, misterios şi care îmi face poftă să-i citesc lucrarea, tradusă şi în română.

Câinii atât de educaţi de pe stradă, nici unul fără stăpân. Un câine ce urmărea un porumbel ne priveşte şi aleargă în altă direcţie, pentru a-şi surpinde prada, ne face să râdem.

Palatul Parlamentului, statui, monumente. Aici istoria nu va fi uitată niciodată. Statuia lui Imre Nagy, parcă la plimbare pe un pod pe care trece o fetiţă. Aici, unele statui sunt la nivelul trecătorului, pe strada pavată, la o întindere de mână, celebrând viaţa de zi cu zi. Elevi ce se joacă, lângă o şcoală. Colombo şi câinele Dog, realizaţi pe strada cu numele Falk, la iniţiativa unui  primar ce a mizat pe acest grup ca să câştige voturile locuitorilor acelui district. Însă Falk ce a dat numele străzii nu are nici o legătură cu Peter Falk.

Altele sunt impunătoare, şocante. Monumentul dedicat Revoluţiei din 1956, stâlpi de metal rari, stâlpi de metal deşi, blocul de metal, mulţimea de oameni ca unul singur.

Memorialul din pantofi de metal de pe malul Dunării, în amintirea evreilor împinşi de la spate cu puşca şi obligaţi să se arunce în Dunăre şi să moară.

Limuzinele jeep. Mijloc de transport inedit, în care bicicliştii băutori de bere asigură propulsia.

Dealul Citadelei, într-o zi ce a început în căldură, dar s-a lăsat condimentată de grindină. Grădina Filosofiei. Second-handul cu cărţi în engleză, de unde mi-am cumpărat o carte despre „National Geographic“, dar am şi primit de la Monica o carte de John Updike şi o ilustrată amuzantă, după o pictură de Marcus Goldson, artist australian ce s-a stabilit la Budapesta. Radu, soţul Monicăi, îmi vorbeşte despre Krasznahorkai.

Am învăţat atât de multe în plimbarea mea! Mă voi hrăni cu imagini şi amintiri din Budapesta timp de luni de-acum. Îmi promit să revin, pentru alte muzee, ruinele romane, băile cu apă termală, alte poveşti.