Copiii cu pantofiori fermecaţi

O sală înaltă, prelungă şi albă, cu oglinzi, stâlpi de susţinere violet, în tavan proiectoare lăsându-şi lumina să formeze câteva buburuze uriaşe pe parchetul bine lustruit. Deasupra oglinzilor, într-un suport negru, trei săbii japoneze, negre şi ele, de mărimi diferite. Nici o grijă, însă, sunt doar de decor, sala este una de dans irlandez, unde vin cu multă bucurie şi copiii ca să înveţe mişcările şi paşii care au făcut celebră trupa lui Michael Flatley peste tot în lume.  

Şcolile de dans irlandez sunt o raritate la noi. STEYsha School of Irish Dance din Bucureşti este locul în care este instructoare de dans Mara Cernat, o profesoară acreditată conform regulilor de fier ale dansului irlandez. În sala Marei m-am dus să văd grupa de copilaşi începători. Am poreclit-o Mara „Căprioara“ după ce am văzut-o cum sare, împinsă în sus de aer, de parcă ar fi complice cu aerul şi cu gravitaţia. Cum mi-a venit în minte comparaţia? Simplu: eram în clasa I şi într-o zi am decis că sunt suficient de bărbat să părăsesc spatele blocului şi să mă aventurez pe dealul din dreapta Rarăului, cel mai apropiat deal de locuinţa noastră. Acolo ieşeau adesea din pădure, la păscut, căprioare. După ce m-au lăsat o bucată să-mi fac numărul, adică să mă apropii „tiptil“, aplecat de spate, când au decis că m-am apropiat destul, au luat-o la fugă în salturi (irlandeze, pot spune acum) şi au dispărut în pădure.

Era acolo, sub salt, o putere nevăzută, care le împingea în sus, fără efort. Aşa sare şi Mara, totul se petrece atât de rapid, încât doar într-un instantaneu fotografic poţi percepe cu adevărat frumuseţea acestor dansuri pe care le predă, de câţiva ani, copiilor, tinerilor şi adulţilor.

Mara Cernat a deschis în Bucureşti Şcoala de dansuri irlandeze STEYsha în anul 2011, după numai trei ani de când s-a îndrăgostit de această artă. La început a fost atrasă de muzica irlandeză, au urmat primii paşi făcuţi în camera ei, apoi cursurile organizate şi practica istovitoare. Şi-a luat acreditarea de profesor de dansuri irlandeze, iar procedura este de maximă seriozitate, amintind de examenele pe care karatiştii cu grade mari le dădeau, călătorind în Japonia şi supunându-se rigorilor tradiţionale în materie. Examenele date de Mara în Manchester au cuprins teorie şi practică. La teorie a trebuit să facă dovada că ştie cele 30 de dansuri cuprinse într-o lucrare de specialitate, că le poate preda - aici formarea ei de bază, ca absolventă de Limbi Străine, cu modulul pedagogic cu tot, fiindu-i de ajutor -, şi că le poate executa.

Energia dată de muzica irlandeză este minunată, pur şi simplu îţi vine să ţopăi încolo şi-ncoace, chiar dacă n-ai habar.

Copiii învăţau paşii complicaţi ai dansului irlandez, cel dansat cu pantofii „hardshoes“ - pantofi tari, care produc bocăneala aceea vestită, şi pe care o asemuieşti, ca neofit, cu cea din dansul step. Fatală eroare! Pe care, evident, am comis-o. Probabil este una din întrebările proaste „de manual“ pe care le poţi adresa unui profesor de dansuri irlandeze. Am aflat că dansul irlandez nu are în comun cu stepul decât faptul că... „face zgomot din pantofi“. Sigur, aşa este, pentru un cunoscător, dar, recunosc, mi-ar plăcea să-i pot vedea pe aceeaşi scenă pe contemporanul Michael Flatley şi pe clasicul Fred Astaire.

Până şi pantofii sunt diferiţi, cei de step având metal, iar cei irlandezi nu, iar la vârf sunt bonţi, precum poantele balerinelor. Oricum, fără pantofii speciali nu poţi dansa, iese ceva ca-n filmele mute. Însă poţi încerca, dacă iubeşti mult dansul şi ai uitat pantofiorii cei „hard“ acasă, precum Bogdan Oproescu. Se mai întâmplă, s-a trecut repede peste incident, iar băiatul a reuşit să facă - după cum ar spune un comentator sportiv - o figură frumoasă, a dat totul. Iar Julia, sora lui, parcă e şi mai împătimită să înveţe paşii: ea exersează chiar şi când ceilalţi fac pauză. Irene Oproescu a considerat că aceste dansuri sunt pentru copiii ei o activitate extraşcolară echilibrată, îmbinând mişcarea cu arta, aşa că dansează cu plăcere alături de ei, de peste un an de zile.

Când s-a oprit muzica irlandeză, pentru explicaţii mai amănunţite despre paşi, am auzit uşor o manea. Sunetul venea dintr-o săliţă în care funcţionează un studio de înregistrări. Am aflat că spaţiul în care funcţionează Şcoala de dans „Steysha“ este împărţit între mai multe activităţi - arte marţiale, înregistrare melodii şi într-o altă încăpere este un centru de dansuri exotice. În fine, fiecare e cu treaba lui, nimeni nu deranjează pe nimeni. I-am admirat pe copiii dansatori, m-am relaxat privind-o pe Ingrid, o fetiţă superbă, detaşată, care parcă pluteşte peste interesele mărunte ale acestei lumi. Din când în când se mai duce la fereastră şi admiră plopul uriaş care bate cu frunzele în geam sau pe la uşa de la intrare. Desigur că mi s-a sugerat să încerc şi eu nişte paşi, dar am spus... pas.

I-am lăsat pe micii dansatori cu Mara „Căprioara“ şi cu Irene să exerseze frumos mai departe, tocănind din pantofii fermecaţi. Cine ştie, poate într-o zi îi vom vedea pe marile scene ale lumii…

Cine se poate înscrie