De la butoaie cu vâsle la submarine nucleare

­Ideea de a putea merge pe sub apă li s-a părut atră­gă­toa­re oamenilor încă din ve­chime, modul de a se apropia nevăzuţi de oastea adversă fiind un avantaj clar, însă greu de pus în aplicare. Oamenii au înţeles că o barcă întoarsă şi scufundată, care ţine aerul în ea, poate oferi pentru scurt timp posibilitatea vieţuirii şi deplasării pe sub apă, însă de la aceste primitive modalităţi până la adevăratul submarin a fost o cale considerabilă.

Au existat mai multe planuri pentru submersibile în timpul Evului Mediu, chiar şi Leonardo da Vinci lăsând unul, însă primul prototip funcţional datează din anul 1578 şi este al englezului William Bourne. Era de fapt vorba de o barcă închisă, izolată cu piele, cu un sistem care asigura controlul flotabilităţii. Primul submarin militar a fost construit în 1720, la comanda Ţarului Petru cel Mare. Vasul construit de Yefim Nikonov seamănă cu un fel de butoi uriaş cu vâsle, dar se intenţiona ca prin intermediul lui să se poată incendia vasele ina­mice, cu ajutorul unor tuburi prin care să se arunce material inflamabil. Nici americanii nu au stat mult pe gânduri şi în anul 1776 au construit „Ţestoasa” (Turtle), submersibil proiectat de David Bushnell. În jurul acestuia s-a creat controversă, englezii al căror vas era luat ca ţintă (HMS Eagle) susţinând că nu a fost înregistrat nici un atac al vreunui submersibil şi că povestea este o chestiune de propagandă a părţii adverse (era perioada Războiului de Independenţă al Statelor Unite ale Americii sau Războiul Revoluţionar American - 1775-1783). 

Nu la întâmplare, genialul scriitor Jules Verne şi-a numit submarinul, din cartea sa „20.000 de leghe sub mări”, Nautilus. Acesta este numele submersibilului construit în 1800 de către Robert Fulton, inginer american, aparat ce avea posibilitatea de a merge şi pe sub apă, cu ajutorul forţei umane, echipajul având la dispoziţie un mecanism care învârtea un ax ce avea la capătul său o elice propulsoare şi putea merge şi pe la suprafaţă, prin ridicarea unor pânze.

Însă evoluţia tehnologică s-a impus şi a dat posibilitatea creării submarinului care putea evolua fără aportul forţei fizice a echipajului, primul astfel de aparat fiind „Plongeur”, lansat de marina franceză la apă în anul 1863. Era propulsat cu ajutorul aerului comprimat în nişte tancuri.

Puterea energiei electrice a fost folosită pentru deplasarea submarinelor din anul 1884, când inginerul polonezo-rus Stefan Drzewiecki a convertit două submarine mecanice, instalând pe ele câte un motor de un cal putere, reuşind deplasarea cu viteza de patru noduri împotriva curentului râului Neva. Astfel apărea primul submarin cu propulsie electrică din lume. Submarinele s-au dezvoltat continuu, nici o armată a unei ţări cu acces la mare sau ocean nepermiţându-şi să rămână în afara acestei adevărate curse a înarmărilor de sub valuri.

În cel de-al Doilea Război Mondial, „Haitele de lupi”, cum erau numite submarinele naziste care acţionau în principal în Oceanul Atlantic, au creat pierderi grele, fiind aproape gata să reuşească tăierea liniilor de aprovizionare prin care Anglia era ajutată de Statele Unite.

Odată războiul încheiat, a urmat dezvoltarea generaţiei următoare de submarine - cele cu propulsie nucleară. Dacă submarinele cu propulsie diesel-electrică aveau imensa vulnerabilitate că trebuia să iasă foarte des la suprafaţă pentru încărcarea bateriilor şi reîmprospătarea cu aer, submarinele cu propulsie nucleară pot sta tăcute, la pândă, timp îndelungat în imersie, toate procesele fiind asigurate de energie furnizată de reactorul nuclear. Problemele întâmpinate de echipajele acestor tipuri de submarine sunt cele care ţin de aprovizionarea cu alimente şi de factorul psihologic, căci este dificil pentru soldaţi să stea în spaţiile foarte înghesuite din submarine câteva luni de zile la rând, dacă e să fie folosite la maximum capacităţile acestor aparate.

Marile puteri, SUA şi Uniunea Sovietică, şi-au construit flote de asemenea submarine, prin care a­sigurau echilibrul de forţe, intimidarea nucleară reciprocă ducând, de bine, de rău, la peste jumătate de secol de pace mondială.

Submarinele româneşti înainte de al Doilea Război Mondial şi după

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi în timpul lui, Marina Regală Română a avut submarinele: Delfinul (construit între 1926 şi 1936 la baza italiană din Rijeka, astăzi în Croaţia), Rechinul (construit în Germania şi asamblat în România, între 1938 şi 1941) şi Marsuinul (construit în Germania şi asamblat în România, la Şantierul Naval Galaţi). După încheierea războiului, România a avut submarinul sovietic Delfinul (botezat astfel în amintirea celui de dinainte de război), construit în URSS şi predat României în 1985, foarte modern la acea dată. A operat până în anul 1996, an din care stă la cheu, căci punerea lui în funcţiune ar necesita sume foarte mari de bani.