Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber De la „călăraşi“ la e-mail, scurtă istorie a poştei

De la „călăraşi“ la e-mail, scurtă istorie a poştei

Data: 10 Oct, 2014

Astăzi, când trimitem „e-mail“ adică depeşe… electronice instantaneu dintr-un capăt al lumii în celălalt, este emoţionant să ne amintim că la începuturile sistemelor de poştă calul era singurul şi cel mai rapid mijloc de transport, mesajele parcurgând sute sau mii de kilometri, primejdii de moarte uneori, vreme de săptămâni întregi. Să vedem care au fost începuturile poştei pe teritoriul nostru.

Denumirea de „poştă“ este legată de felul în care se făcea transportul depeşelor în vechime: „posita“ desemna, în limba franceză‚ locul în care se aflau caii de schimb pregătiţi pentru drumul poştalionului, pe vremea când cel mai rapid mijloc de transport era calul. Prin „posita“ se înţelegea o singură staţie, iar pluralul „positae“ desemna toate staţiile de pe un anumit traseu.

În vremea dinaintea cuceririi Daciei, erau folosite drumurile naturale aflate de-a lungul cursurilor de apă, iar după cucerire a fost construită o reţea de drumuri şi a fost introdus sistemul poştal organizat aşa cum era în restul Imperiului Roman. A urmat un declin după Retragerea aureliană (circa 271 d.Hr. şi ultima etapă în 275), sistemul de poştă revigorându-se în secolul al XIV-lea, odată cu constituirea statelor feudale independente Moldova şi Ţara Românească. Domnitorii trebuia să fie bine informaţi - de altfel, în acea vreme, poşta nu deservea, ca astăzi, simplii cetăţeni, ci era aproape complet la dispoziţia autorităţilor. Curierii se numeau „călăraşi“ şi „lipcani“, iar dezvoltarea sistemului a dus la apariţia „olacului“ şi a „calului de olac“, adică locuitorii satelor aveau obligaţia să întreţină nişte cai care să poată în orice moment să fie de schimb pentru călăreţii care duceau depeşe.

Modificări notabile nu au existat până la mijlocul secolului al XVII-lea, când au fost introduse releele de poştă, numite „menziluri“. Drumurile principale de poştă din acele vremuri erau: pentru Moldova-Iaşi-Bârlad-Galaţi şi Iaşi-Hârlău-Cernăuţi, iar în Ţara Românească: Bucureşti-Târgovişte, Bucureşti-Piteşti-Craiova, Bucureşti-Silistra sau Giurgiu. Mai existau şi alte drumuri, de-a lungul râurilor Buzău, Teleajen, Prahova şi Olt, iar legăturile cu Moldova se făceau prin Adjud, Valea Trotuşului şi Pasul Ghimeş.

Cheltuielile necesare sistemului erau suportate pe atunci de ţărani şi târgoveţi, iar aceste cheltuieli nu erau deloc mici, însemnând întreţinerea menzilurilor, furajele, caii, plata slujbaşilor. Odată cu a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat din Moldova ( 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733) s-a luat hotărârea ca aceste cheltuieli să treacă în responsabilitatea statului. În 1775, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, poşta era condusă de doi căpitani de poştă, care îşi aveau reşedinţa la Bucureşti, iar caii erau cumpăraţi cu bani din vistieria ţării. Problemele sistemului de poştă au apărut odată cu războiul austro-ruso-turc şi trecerea lui în grija forţelor de ocupaţie, lucru ce a dus la dezorganizare.

Domnitorul Alexandru Moruzi (1750-1807) a dorit să refacă sistemul de poştă, prin încercarea de a-l concesiona către antreprenori particulari, statul urmând să controleze activitatea concesionarilor printr-un hatman. Iniţiativă foarte modernă, iar personalul era numit prin înţelegere între domnie şi antreprenori. Primii concesionari au fost C. Scufa, în Moldova, şi Ion Hagi Moscu în Ţara Românească, tarifele au crescut, de la 10 bani de cal pe oră la 20 de bani de cal pe oră, iar persoanele particulare au primit dreptul de a călători cu vehicului care ducea poşta, în baza unui permis special.

Necesitatea ca plata poştei să devină mai simplă a făcut să apară în România primele mărci poştale, în 1858, acestea fiind cu capul de bour, vechi simbol moldovenesc. 

Prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată „Cap de bour“ a fost tipărită la 15 iulie 1858 şi a intrat în circulaţie la 22 iulie 1858 la biroul poştal din Iaşi şi la 8 august 1858 la celelalte birouri poştale ale Moldovei. A fost retrasă la 31 octombrie 1858. Emisiunea Cap de bour a fost tipărită la Iaşi în timpul caimacamului  Nicolae Vogoride. Acest timbru cuprindea semnul heraldic - bourul - al Principatului Mol-dovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, înscrisul în limba chirilică „porto scrisori“ şi valoarea timbrului, în interiorul buclei goarnei. Dimensiunile acestui strămoş al timbrelor româneşti, care apărea în  trei valori, erau: cercul de 19,5 mm la valorile de 27 şi 54 de parale, 19,75 mm la valoarea de 81 de parale şi 20,25 mm la valoarea de 108 parale. Această înnoire reprezenta şi un act politic prin semnificţiile lui, fiindcă suzeranitatea otomană nu agrea în Ţările Române nici un fel de autonomie instituţională, pentru a nu-şi pierde din influenţă. Această primă marcă poştală a fost creată după model austriac, folosindu-se matriţe din oţel la tipărire. (Dan Cârlea)