Din istoria medicinei româneşti

La 22 noiembrie 1869 se ţinea primul curs al proaspăt înfiinţatei Facultăţi de Medicină de la Bucureşti, prima de acest fel din ţara noastră. Iată cele mai importante date din istoria acestei prestigioase instituţii de învăţământ.

Două nume cu rezonanţă în medicină s-au reunit pentru a crea un proiect care să dea învăţământului românesc o instituţie modernă în care medicina să se predea aşa cum se cuvine: Carol Davila (1828-1884), medic român de origine franceză, şi Nicolae Kre­tzulescu (1812-1900), personalitate politică a vremii, descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu, ce studiase medicina la Paris. Cei doi au înfiinţat, în anul 1857, „Şcoala naţională de medicină şi farmacie”, datorită căreia au apărut mai multe societăţi ştiinţifice, în domeniul medical: „Societatea medicala” (1857), „Societatea de cruce roşie” (1876), „Societatea ştiinţelor naturale” (1876), şi două reviste medicale: `Monitorul medical” (1862) şi `Gazeta medicală” (1865).
Din păcate, Carol Davila a murit la numai 54 de ani şi nu a apucat să vadă noua construcţie a Facultăţii de Medicină, inau­gurată în ziua de 12 octombrie 1903. Însă în faţa ei a fost aşezată statuia savantului, o operă valoroasă din punct de vedere artistic, lucrare turnată în bronz de către artistul Carol Storck în atelierele Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti. Această nouă clădire a permis evoluţia firească a învăţământului medical de la noi, studenţii având a dispoziţie săli suficiente pentru cursuri, precum şi laboratoare.

Învăţământul medical s-a dezvoltat cu ajutorul unor personalităţi precum Carol Davila, Iacob Felix, fondatorul şcolii de igienă, Alexandru Marcovici, iniţiatorul clinicii medicae, Nicolae Turnescu şi Constantin Dumitrescu-Severeanu, întemeietorul clinicii chirurgicale, Zaharia Petrescu, fondatorul terapeuticii medicale, Alexandru Sutzu, care a pus la noi bazele psihiatriei.

Primele teze de doctorat la Facultatea de Medicină din Bucureşti s-au susţinut în 1873, iar numărul celor care au obţinut diploma de licenţă în medicină până în 1888 este 19. După acest an toţi absolvenţii trebuia să susţină o teză de doctorat, pentru a deveni astfel doctori în medicină şi chirurgie. Prima asociaţie de studenţi a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1875, la iniţiativa profesorului Nicolae Manolescu, şi s-a numit Societatea studenţilor în medicină din Bucureşti. În anul 1887 au fost invitaţi să facă parte din colectivul profesoral trei savanţi de renume: Victor Babeş, bacteriolog şi anatomopatolog de renume, George Assaky, fondatorul şcolii de chirurgie experimentală, şi Nicolae Kalinderu, clinician, iniţiatorul orientării anatomoclinice în medicina din România. Şi aceştia nu sunt singurele somităţi care au pus bazele învăţământului medical de la noi, căci după anul 1890 s-au mai alăturat colectivului de profesori şi alţii, precum: Thoma Ionescu (1860-­1926), fondatorul chirurgiei moderne româneşti, inovator în domeniul rahianesteziei; Gheorghe Marinescu (1863-1938), întemeietorul şcolii românesti de neurologie; Ion Cantacuzino (1863-1934), bacteriolog şi biolog, imunolog şi epidemiolog, creatorul şcolii româneşti de medicină experimentală.

Evoluţia şcolii de farmacie s-a făcut în cadrul Facultăţii de Medicină, din anul 1898 ea fiind doar o secţie a acesteia. Această situaţie s-a păstrat până în anul 1923, când a fost înfiinţată ca instituţie separată, apărând astfel Facultatea de Farmacie. Un rol important în această evoluţie, altfel firească, l-a avut profesorul Ştefan Minovici (1867-1935). Atragerea personalităţilor medicale a continuat şi după ce prima conflagraţie mondială a luat sfârşit, venind în corpul profesoral oameni precum: Ion Nanu Muscel, clinician şi creator de şcoală; Anibal Theohari, creatorul terapeuticii experimentale şi al balneologiei; profesorul Ernest Juvara, ino­vator în tehnica chirurgicală şi instrumentală; profesorul Alexandru Obregia, care a ilustrat ştiinţa psihiatriei; profesorul Mina Minovici, creatorul şi organizatorul ştiinţific al medicinii legale în Romania; Francisc Rainer, anatomist şi antropolog; Constantin I. Parhon, promotor al endocrinologiei şi al biochimiei; Dimitrie Bagdasar, fondatorul şcolii de neurochirurgie; Constantin Ionescu-Mihaieşti, reprezentant al şcolii româneşti de microbiologie, unul din fondatorii Institutului `Dr. I. Cantacuzino”.