Din istoria sportului alb

Un sport nobil şi curat, sportul alb - cam acestea se spun despre tenis, joc cu rădăcini în Franţa anilor 1200. A devenit preferatul regilor, care l-au jucat şi promovat, apoi a pătruns în lumea largă, dar fără a deveni ceea ce se poate numi un sport al maselor.

Originile tenisului se găsesc într-un loc unde poate nu ne-am aştepta: în mănăstirile franceze ale secolului al XII-lea, unde călugării, ca să aibă o descătuşare a energiei fizice, jucau cu mâinile goale un joc asemănător cu pelota, lovind o minge cu palma. Acest joc se chema „Jeu de paume“ („joc cu palma“), iar din cadrul mănăstiresc jocul s-a extins ulterior şi în lume, iar prima inovaţie a fost introducerea unei mănuşi, pentru protecţia mâinii. În secolul al XVI-lea a intrat în scenă racheta, care s-a păstrat până în zilele noastre.

Denumirea de „tenis“ vine pe filieră anglo-normandă, unde termenul „tenez“ însemna „ţine!“, „ia!“, adresat ca o atenţionare de către cel care servea mingea, către cel aflat la primire.

Tenisul a avut încă de la început practicanţi şi promotori de nivel înalt, de rang monarhic: în Anglia, regii Henry al V-lea (1413 - 1422) şi Henry al VIII-lea (1509-1547) au fost îndrăgostiţi de acest sport, ultimul dintre regi construind o sală de tenis în cadrul palatului Hampton Court Palace. În Franţa, regii François I (1515-1547) şi succesorul său Henric al II-lea (1547-1559) au jucat şi au susţinut dezvoltarea tenisului, construind săli speciale. Interesul pentru tenis a cunoscut suişuri şi coborâşuri, în perioada napoleoniană ajungând ca terenurile să fie chiar abandonate.

Primul club de tenis din lume

Regulile jocului s-au tot modificat de-a lungul vremii, ca şi terenul şi echipamentele. Istoria tenisului consideră că se poate vorbi despre tenisul modern începând cu anul 1859, când doi prieteni, căpitanul Harry Gem şi Augurio Perera, au devenit pasionaţi de acest sport şi l-au dezvoltat, iar în 1874, împreună cu doi doctori ai spitalului „Warneford Hospital“, au fondat primul club de tenis din lume, „Leamington Tennis Club“.

Independent de aceştia, în 1873, galezul Walter Clopton Wingfield a inventat (mai bine zis, a modificat regulile jocului vechi „Jeu de paume“) şi a făcut în spatele casei sale un teren pentru a se distra împreună cu invitaţii săi.

Cele mai vechi competiţii de tenis din lume sunt cele care compun astăzi aşa-numitul „Grand Slam“ (lovitură mare): French Open, Wimbledon, US Open, Australian Open.

Primul dintre ele este French Open, care s-a înfiinţat în anul 1891. Au urmat Wimbledonul, cu prima ediţie în anul 1877, US Open în 1881 şi Australian Open în 1905.  Anul 1881 este important pentru acest sport atât de iubit astăzi, pentru că s-a înfiinţat Asociaţia Naţională a Tenisului de Câmp a SUA şi s-au standardizat regulile jocului.

Jucătorul care câştigă toate cele patru turnee din componenţa Grand Slam şi turneul de la Jocurile Olimpice din acelaşi an primeşte titlul „Golden Slam“, până în prezent existând o singură sportivă care a realizat această performanţă -  nemţoaica Steffi Graf, în anul 1988.

Evaluarea jucătorilor de tenis se face, începând cu anul 1973, prin Clasamentul ITP (Asociaţia Tenismenilor Profesionişti), iar în acel an locul I a fost ocupat de către românul Ilie Năstase.

Al doilea parametru de valorizare este după numărul de săptămâni (atât la total, cât şi săptămâni consecutive), pentru care jucătorul este pe locul I, recordul fiind de 302 săptămâni (la total) şi 237  (consecutive), deţinut de către sportivul Roger Federer.

La fete, recordurile sunt deţinute de jucătoarea Steffi Graf, care a fost numărul 1 în Clasamentul ITP timp de 377 de săptămâni (la total) şi 186 de săptămâni consecutive.

Sportul „alb“, după cum mai este numit tenisul, a fost şi încă mai este considerat unul elitist şi scump. Pregătirea unui sportiv necesită echipament costisitor, terenuri corespunzătoare, antrenori specializaţi. Se creşte greu şi se cade foarte uşor. Unii specialişti în sport consideră că este unul dintre cele mai solicitante sporturi pentru psihic, fiind complicat de revenit după câteva mingi sau seturi pierdute. Presiunea este mare, fiindcă după ani de zile de pregătire poţi pierde totul în câteva minute, iar prezenţa la următoarea competiţie este pusă sub semnul întrebării. Competiţiile se dispută în diverse locuri din lume, iar costurile deplasărilor sportivului şi staff-ului său nu sunt deloc mici.

Români în elita tenisului

Fără îndoială, cel mai celebru tenismen român este Ilie Năstase, numărul 1 mondial în 1972 şi 1973.

Printre cele 57 de titluri la simplu pe care Ilie Năstase le-a câştigat de-a lungul carierei se numără US Open în 1972, Roland Garros în 1973. La dublu a câştigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 şi US Open în 1975. A câştigat de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 şi 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu şi dublu, câştigând 109. Alături de Ion Ţiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 şi 1972.

Alţi jucători români celebri, pe lângă Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, sunt: Florin Segărceanu, Victor Hănescu, Andrei Pavel, Răzvan Sabău, Horia Tecău, Marius Copil, Gabriel Trifu. La fete ne-au produs încântare, de-a lungul timpului, cu jocul lor: Virginia Ruzici, Ruxandra Dragomir, Sorana Cârstea, Irina Spârlea, iar în prezent, speranţele românilor sunt îndreptate spre Simona Halep.