Din istoria teatrului de păpuşi

Cum s-a născut teatrul de păpuşi? Din Africa în America de Sud, din Asia în Australia, arheologii au descoperit diverse păpuşi modelate din lut, lemn ori din alte materiale, pe care oamenii le-au plămădit încă de acum mii de ani şi le-au „dat viaţă“, în scopuri diverse - de la ideea de a reda anumite aspecte ale vieţii la trecerea „dincolo“, fie pentru că aşa credeau că vor fi apăraţi de rău, că atrag anumite forţe ale naturii, că pot obţine recolte mai bogate sau că vor fi feriţi de războaie. Scopul de a amuza prin redarea unor poveşti care să fie spuse prin „gura“ păpuşilor însufleţite de artiştii ce se ascund după paravan s-a ivit ceva mai târziu în istorie.

În zilele noastre este încetăţenită ideea că „teatrul de păpuşi“ este doar pentru copii, deşi începuturile acestui tip de teatru au avut ca ţintă adulţii.

Destinat fie nobilimii şi jucat la curţile regale, fie poporului şi pus în operă în bâlciuri, teatrul de păpuşi oferea un spaţiu de exprimare mult mai liber decât oricare altul, căci nişte adevăruri îmbrăcate în snoave şi scenete jucate de păpuşele erau mai uşor de însuşit de către toţi. Însă şi aşa, teatrul de păpuşi a fost nu de puţine ori limitat în exprimare, pentru a nu supăra.

De la Aristotel ne-au rămas descrieri ale unor marionete cu nimic mai prejos decât cele moderne, care erau trase de sfori pentru a le fi mişcate membrele şi confecţionate din teracotă. În mormintele unor copii decedaţi în jurul anului 500 î.Hr. s-au găsit păpuşi cu mâini şi picioare articulate şi cu o tijă care permitea manevrarea lor asemenea marionetelor.

În Italia Evului Mediu, teatrul de păpuşi a luat o mare amploare şi era chiar folosit în biserici pentru a ajuta diversele teme catehetice, dar s-a renunţat, din pricina apropierii acestui tip de artă cu păpuşi şi de zonele distracţiei mundane (în secolul al XVI-lea era în plin avânt Commedia dellâarte - o formă de teatru cu actori mascaţi) care ar fi dus la o asociere periculoasă.

Personaje îndrăgite

Tot italienii au introdus în scena europeană personajul „Pulcinella“ (ajuns la englezi ca „Punch“, „Punchinello“ şi la francezi ca Polichinelle), un personaj îmbrăcat în haine albe şi cu mască neagră, vicios şi viclean, care atunci când este încolţit se apără făcând pe prostul. 

Şi nemţii au beneficiat de răspândirea artei teatrului de păpuşi din Italia, personajul lor emblematic fiind Kasperle, care este unul complet benefic, apropiat de copii, el însuşi copilăros, dar şi neînfricat, personaj cu care copiii se identifică uşor.

În spaţiul asiatic, teatrul de păpuşi are rădăcini importante, aplecarea spre frumos a oamenilor din acele zone impregnând arta păpuşilor cu propriul lor stil, atât în ceea ce priveşte forma acestora, cât şi reprezentaţiile în sine. Putem da exemplu „teatrului de umbre“, care poate fi întâlnit în China, Thailanda, Malaiezia, India, Nepal, Turcia. În acest caz, păpuşile nu sunt tridimensionale, aşa cum le ştim noi, ci doar decupate, simple forme (de aici ideea de umbră), ataşate de capătul unui băţ cu ajutorul căruia figurina se mişcă după un paravan din hârtie, luminată de un bec, spectatorul văzând pe ecran doar umbre în mişcare.

Teatrul de păpuşi în România

Desigur, nici spaţiul nostru nu face excepţie, primele păpuşi-măşti jucându-şi rolurile magico-rituale despre care am amintit în debutul articolului. Unele dintre ele sunt vii şi astăzi, însă abia mai fiind conştientizate rolul lor şi înţelesul precreştin. Prin măşti precum Capra, Cerbul, Moşii se puneau în scenă ritualurile morţii şi învierii, se invocau puteri ale naturii sau se ilustrau călătorii în lumea de dincolo şi totodată a celor iniţiatice în subteranele sufletului.

O formă de teatru de păpuşi care se practica din secolul al XVII-lea se numea „Vicleimul“ şi a fost foarte longeviv. Deşi numele se trage de la Viflaim, adică Betleem, latura religioasă a spectacolelor dispăruse complet, din aceasta rămânând în 1715, când un călător italian descria reprezentaţia drept „una mascherata troppo scandalosa“, doar picturile care împodobeau lădiţa în care se păstrau păpuşile şi care se prefăcea în scenă.

Din lădiţă ieşeau personajele Vasilache şi Mărioara, care dădeau reprezentaţii pe gustul marelui public în bâlciuri şi la marginea oraşelor, uneori acompaniaţi de colindători cu „Steaua“ sau alte spectacole populare de esenţă religioasă („Irozii“, în care era pus în scenă de oameni mascaţi episodul biblic al uciderii pruncilor de către Irod).

În spectacolele de teatru de păpuşi erau parodiate figuri emblematice pentru societate, apucături şi erau în acelaşi timp atacate tabuuri, amendate metehne. Pe lângă Vasilache şi Mărioara, mai apăreau personaje precum Napoleon Bonaparte (greu de crezut pentru părţile acestea de lume…), groparul, turcul, cazacul, evreul, dascălul (sau popa), vânătorul, iaurgiul etc. Practic, elementele esenţiale din viaţa oamenilor acelor vremuri erau puse pe micile scene, conflictele erau distilate, fricile exorcizate prin râs, tabuurile încercate dacă rezistă.

Libertatea pe care oamenii căutau să şi-o ia în raport cu puterea şi reprezentanţii ei mai era şi amendată sau reglementată. 

Rapoarte ale poliţiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea spuneau: „Păpuşile nu vor purta haine militare şi nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuinţa vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană“, iar în 1860, în Bucureşti, poliţia a impus prin ordonanţă ca „preumblarea cu Vicleimul în serile sărbătoririi Sfintei Naşteri să fie oprită cu desăvârşire“. Ceea ce nu era rău deloc, putem spune.

O româncă a fondat o şcoală de gen în Franţa

Primul teatru de păpuşi stabil din România s-a înfiinţat la Cernăuţi, în anul 1928, iar în 1939, actriţa Lucia Calomeri a iniţiat în mânuirea păpuşilor un grup de studenţi de la Facultatea de Belle Arte din Bucureşti, grup ce va forma, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nucleul Teatrului Ţăndărică. O altă personalitate celebră a teatrului de păpuşi românesc a fost regizoarea Margareta Niculescu, directoare timp de 30 de ani a Teatrului Ţăndărică, care în anii â80 a emigrat în Franţa, unde a înfiinţat primul institut superior de învăţământ din lume care pregăteşte marionetişti.

Cert este că teatrul de păpuşi, cu tradiţia sa milenară, este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt. Fascinaţia păpuşilor care se mişcă şi vorbesc, prin care poţi spune multe şi în faţa cărora poţi redeveni iarăşi copil, este prezentă în continuare, păpuşile ajungând în zilele noastre în spectacole de televiziune, în filme pe internet, dar au şi un rol terapeutic, întrucât pot fi folosite cu succes în cabinetele de psihologie, faţă în faţă cu copiii, putând prin intermediul lor să se discute cu copiii de la egal la egal, înţelegându-i şi vindecându-i.