Drumul informației de-a lungul istoriei

Vreme de mii de ani, informația ajungea la oameni din gură în gură, strigată în piețe, purtată prin păduri periculoase de către călăreți înarmați, ori înscrisă pe tăblițe de lut sau papirusuri la care aveau acces puținii inițiați în tainele buchilor. Apariția presei, a posibilității de a multiplica mesajele rapid și de a le împărți oamenilor, a reprezentat o adevărată revoluție în umanitate.
Englezii au fost primii care s-au încumentat să ducă ziarul, care era deja apărut în lume, la nivel de cotidian: Elizabeth Mallet, în anul 1702, publica o singură pagină pe zi care pe verso avea și publicitate, iar conținutul era format din știri externe, simple, fără comentarii - astăzi vedem că, practic, această modalitate de a transmite știrea este aproape dispărută, dezvoltarea gustului publicului cerând tot mai mult comentariu, interpretare, emoție, show. Tot englezii sunt responsabili și pentru apariția primei reviste cu caracter generalist, în anul 1731 a apărut o revistă pentru domni care se chema exact așa: „The Gentleman’s Magazine”, avându-l la conducere pe un importat om de cultură al vremii sale, poet, eseist, critic literar, editor, Samuel John­son (1709 -1784).

Acum, că am dat cezarului ce-i al cezarului în materie de cotidiene, să mergem la adevăratul Cezar. Iulius. Din ordinul acestuia, în anul 59 î.Hr. s-au încrustat în piatră și metal așa-numitele Acta Diurna și au fost așezate în locuri publice. Era imposibil ca tocmai civilizații chinezi, inventatorii atâtor minunății, printre care și hârtia, să nu aibă și publicații. În China circulau în secolele II și III în rândul oficialilor foi cu știri, iar în secolul al VII-lea aveau un Buletin al Curții care era - ne putem imagina, știindu-le priceperea în folosirea culorilor și mătăsurilor – „scris” pe mătase, iar informa­țiile le erau citite cetățenilor de către oameni specializați.

Primele gazete care se numeau „gazettes” - mai purtau și numele de „avvisi” - au apărut în Italia, la Veneția în anul 1556. Unele dintre aceste foi erau publice, altele secrete, iar cele destinate publicului se vindeau cu prețul de o gazetă, una din monedele Veneției la acel moment. La cele secrete aveau acces oficialii. Germanii au realizat repede, în secolul al XVII-lea, că se poate face profit din presa cu abonament, creând niște ziare scrise de mână, iar oamenii care își permiteau să plătească prețul căpătau puterea informației atât de rară în vremurile acelea.

Tot nemții au scos și primul ziar tipărit, în anul 1605 Johann Carolus înființând „Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien”, sau „Carolus”, cum se mai numea. În întreaga Europă s-a răspânândit rapid acest nou tip de informare, dar primul ziar cu aspect modern este considerat în istoria presei „The Oxford Gazette”, publicat de englezi în 1665.

Presa scrisă la noi

În Moldova apărea prima dată un ziar tipărit în anul 1790, „Cou­rier de Moldavie”, în limba franceză. În limba română primele publicații au fost „Curierul românesc” şi „Albina Românească”. Ion Heliade Rădulescu a reușit în anul 1829 să tipărească, având sprijinul financiar al cărturarului boier Dinicu Golescu, ziarul „Curierul românesc”. Viața sa a durat până în decembrie 1859, iar conținutul era unul divers, știri politice, militare, teme generaliste, tip magazin (istorie, geografie), chestiuni administrative, adică un adevărat ziar modern. „Albina Românească” a fost scoasă de Gheorghe Asachi, de două ori pe săptămână, începând cu anul 1829, și a durat până în 1850, cu o scurtă pauză de doi ani. În anul 1888 a apărut ziarul „Adevărul”, care, asociat ceva mai târziu cu „Dimineața”, a format ceea ce istoria presei numește „Presa din Sărindar” (ziare cunoscute pentru orientarea lor de stânga). „Adevărul” a fost oprit în anul 1951.

„Telegraful Român” apare neîntrerupt din 3 ianuarie 1853, la Sibiu, fiind ctitorie de suflet a Sfântului mare Ierarh Andrei Şaguna, cel începător întru toate, iar gazeta având cea mai lungă biografie din istoria presei româneşti şi chiar din această parte a Europei. Ziarul avea o construcţie clasică, publicând articole de fond, comentarii, ştiri din monarhia austriacă, dar şi din Europa în general. Publicaţia a fost gândită ca o gazetă politică, industrială, comercială şi literară, care să ajungă la inimile şi minţile românilor din Ardeal şi de dincolo de fruntariile lui, „aducând un licăr de speranţă şi de bucurie, un sentiment de nobleţe şi de dragoste faţă de valorile perene ale culturii române şi ale spiritualităţii ortodoxe”.

Mari tipografi bisericești în Ţările Române

Începuturile folosirii tiparului la noi se leagă de viața creștină, de mănăstiri.

După ce a învățat carte pe tărâmurile sârbești, Macarie Ieromonahul sau Macarie Tipograful, cum mai este numit, a trăit între secolele al XV-lea și al XVI-lea și a activat și în Țara Românească. Acest călugăr deprinsese mește­șugul tipografiei de la italieni, în Veneția, iar în Muntenegru tipărise mai multe cărți. La sosirea în Țara Românească, în anul 1508, la cererea domnitorului Radu cel Mare a înființat o tipografie la Mănăstirea Dealu, în zona Târgoviștei. Acolo a instruit monahi în acest meșteșug și au tipărit lucrări de căpătâi, precum: „Liturghier”, în anul 1508, lucrare ce este consemnată în istoria cărții a fi și prima tipăritură din Țara Românească (limba în care a fost tipărită era slavona), „Octoih”, în 1510, „Tetraevanghel”, în 1512. 

Dacă vizitezi Iașiul și nu ajungi și la Casa Dosoftei, aflată vizavi de Palatul Culturii, e păcat. Fiindcă acel loc este legat de unul dintre primii cărturari tipografi, care, desigur, a fost și om important al Bisericii: Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, născut Dimitrie Borilă (1624 - 1693), canonizat în anul 2005. Studiile și le-a făcut la Iași, la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi“, apoi la Lvov. Era poliglot, cunoscând greaca, latina, slavona, polona. A fost călugărit pe seama Mănăstirii Probota, în anul 1648, a ajuns Episcop la Huși, la Roman, apoi Mitropolit al Moldovei, iar sfârșitul vieții l-a prins în Polonia, dus de oștile poloneze în anul 1686.

Moștenirea sa în cultura noastră este imensă, fiind primul poet național versificator al „Psaltirii“, traducător din literatura universală în limba română, traducător al cărților de slujbe bisericești în românește, a copiat documente și inscripții, a tradus literatură patristică, activitatea sa contribuind din plin la formarea limbii literare românești. Reținem câteva titluri care au văzut lumina tiparului datorită acestui uriaș cărturar și om al Bisericii: „Psaltirea în versuri” apărută în 1673, „Dumnezeiasca Liturghie”, în1679, „Psaltirea de-nțeles”, în 1680, „Molitălvnic de-nțeles”, în1683, „Parimiile preste an”, în 1683, „Viața și petriaceria sfinților”, în 4 volume tipărite la Iași, între 1682 și 1686, după izvoare bizantine și slave.

Unul dintre cei care au luminat poporul român cu litera cărților sale a fost Sfântul Antim Ivireanul, născut în zona Gruziei în jurul anului 1650. Un cărturar sfânt, teolog, episcop, mitropolit, tipograf, ctitorul Mănăstirii Antim din București. În anul 1691, din ordinul domnitorului Constantin Brâncoveanu, i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care a scos patru cărți: „Invățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon” (1691, limba greacă), „Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigore Decapolitul” (1692, limba română), „Evangheliarul greco-român” (1693) și „Psaltirea” (1694, limba română).

A urmat perioada în care Sfântul Antim Ivireanul a fost starețul Mănăstirii Snagov, unde a mutat tipografia și a imprimat 15 cărți, în limbile greacă, română, slavonă, în slavonă-română și în greacă-arabă, din care amintim: „Antologhionul” (1697), „Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă” (1699), „Proschinitarul Sfântului Munte Athos” (1701, grecește), „Liturghierul greco-arab” (1701, una dintre primele cărți tipărite cu caractere arabe din lume), „Evanghelia” (1697), „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” (1698). După ce a devenit Mitropolit al Ungrovlahiei, în anul 1708, a înființat și la Râmnicu Vâlcea o tipografie, în care s-au tipărit 18 cărți. Iată câteva dintre aceste titluri: „Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților” (1710), „Psaltirea” (1710), „Octoihul” (1712), „Liturghierul” (1713), „Evhologhionul” (1713), „Catavasierul” (1714), „Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fiește­carele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său” (1714).