Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Frumuseţile din nordul Carpaţilor

Frumuseţile din nordul Carpaţilor

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 23 Iun, 2009

Nimic nu poate fi mai spectaculos pentru cei dornici să descopere România decât o zi de vară străbătând serpentinele din Pasul Tihuţa, trecând dinspre Vatra Dornei spre Bistriţa, sau pe cele din Pasul Prislop, ca să ajungi din acelaşi punct de plecare spre istoricul Maramureş. Vă sugerăm două destinaţii fermecătoare: Lacul Colibiţa, din Munţii Bârgăului (judeţul Bistriţa-Năsăud), şi Cascada Cailor, în Borşa (judeţul Maramureş).

Dacă porniţi dinspre Vatra Dornei spre Bistriţa, primul popas îl veţi face în Pasul Tihuţa, la 1.200 de metri altitudine, după ce veţi fi străbătut o suită de serpentine, admirând privelişti uluitoare. Apoi, înaintând spre inima Bistriţei, doritorii de peisaje sălbatice se pot abate spre lacul de la Colibiţa.

Traseul e simplu: de pe drumul judeţean faceţi stânga la intrarea în localitatea Mureşenii Bârgăului şi, la capătul a cinci kilometri, veţi descoperi un lac de o frumuseţe rară, străjuit de o parte şi de alta de Munţii Călimani şi de Munţii Bârgăului. Drumul e destul de dificil, pietruit, plin de gropi, însă efortul celor cinci kilometri parcurşi în 20 de minute este recompensat din plin de ceea ce urmează să admiraţi.

Pentru cunoscători, lacul de la Colibiţa seamănă, într-o oarecare măsură, cu cel de la Izvorul Muntelui, ambele fiind lacuri de acumulare, însă primul îl depăşeşte cu mult în splendoare pe cel de-al doilea. Colibiţa îţi dă impresia de sălbăticie, te trimite cu gândul la frumuseţea începuturilor, neîntinată de civilizaţia modernă. Apa, un colos de albastru cu irizaţii verzui, seamănă cu o acuarelă conturată cu precizie în căuşul văii. Parcă Natura, ca o pictoriţă cu blazon, s-a jucat în voie cu nuanţe şi tonuri, hărăzind, pentru totdeauna, privelişti de neasemuit lacului.

Istoria lacului nu e una de foarte lungă durată în timp. A fost amenajat în perioada 1977-1991, în scop hidroenergetic, pe râul Bistriţa Ardeleană, prin inundarea localităţii care i-a dat şi numele. De altfel, şi acum se mai pot zări pe fundul lacului urme ale caselor, ale bisericii vechi de la Colibiţa sau trunchiuri ale copacilor ce existau în zonă în urmă cu aproape patru decenii. Lacul de acumulare are rolul de a alimenta cu apă localităţile din aval, de a diminua eventualele viituri şi, în mod special, de producere a energiei electrice.

Altitudinea la care este situat, de 900 de metri, îi conferă o încă şi mai mare spectaculozitate. În plus, lacul este impresionant şi prin dimensiunile de care dispune: o întindere de 270 de hectare, o lungime de 13 kilometri şi un volum de 90 de milioane de metri cubi.

Setul de amintiri din România nedescoperită încă poate fi completat cu scurte drumeţii ce pornesc din buza lacului spre Munţii Călimani, spre Pasul Tihuţa (la 15 kilometri depărtare), spre vârful Bistriciorul (1.990 m), pe un traseu forestier ce se parcurge în cinci ore, spre izvorul de apă minerală Borcut (distanţă de 16 kilometri) sau spre celebrul Tău al Zânelor (străbătând 14 kilometri).

Câteva zile la Colibiţa au darul de a te rupe complet de lumea reală. Liniştea e deplină, aerul curat şi tăios, de munte, miresmele pajiştilor încântătoare. La sfârşit, plecarea te face nostalgic şi trist; îţi propui să revii cât mai repede şi te consolezi cu imaginile fotografiate pe retină, pe care nimic nu le poate şterge vreodată.

Învolburata Cascadă a Cailor

q

O nouă zi, un alt traseu pe piscurile ce despart, de această dată, Bucovina de Maramureş. Punctul de plecare: Vatra Dornei, destinaţia: Borşa. Prima oprire e în Pasul Prislop (1.416 m), cel mai înalt pas din România, cel care desparte Bucovina de Maramureş.

Dacă aveţi noroc de zi fără pic de nor pe cer, priveliştea care se deschide de la această altitudine e uimitoare. Se pot distinge clar Obcinele Bucovinei, Munţii Rodnei, cu vârfurile Ineu şi Pietrosu, dar mai ales puteţi admira în voie locul din care pleacă, în lunga ei călătorie, Bistriţa.

Borşa e prima localitate maramureşeană pe care o veţi descoperi imediat ce aţi coborât Pasul Prislop. Chiar la intrarea în staţiune, în stânga, la capătul unui drum ce şerpuieşte abrupt printre case şi pensiuni, ajungeţi la punctul de plecare al telescaunului. În schimbul a 15 lei, preţul unui bilet dus-întors, puteţi urca la cota 1.400, locul din care veţi porni spre celebra cascadă. Traseul telescaunului, de doi kilometri, reprezintă un alt prilej de încântare. Aici urcuşul e foarte abrupt, iar panorama pe care o descoperi la întoarcere e absolut uluitoare: culmile Rodnei, Pasul Prislop, Munţii Maramureşului în zare şi întreaga vale pe care e aşezată Borşa.

Odată ajunşi la cota 1.400, doar 20 de minute de mers pe o potecă de pădure vă despart de întâlnirea cu vijelioasa cădere de apă. Ajunşi acolo, spectacolul ce se desfăşoară în faţa ochilor îţi taie răsuflarea. Privind apa prăvălindu-se cu furie peste ascuţimile abrupte ale stâncii, te simţi mic şi neînsemnat în faţa splendorilor pe care Natura, în dărnicia ei, le-a zugrăvit pe pământ.

Apele se rostogolesc năvalnic peste un versant aproape vertical al Rezervaţiei Piatra Rea, de la circa 100 de metri altitudine, creând, într-un tipar numai de ele ştiut, cea mai mare cascadă a Munţilor Carpaţi. Acumularea de apă, provenită din topirea zăpezii şi din ploi, se adună într-un circ glaciar şi de acolo aleargă, năvalnică, dând naştere unor căderi succesive de 40 de metri, apoi 20 de metri şi, din nou, de 40 de metri.

O legendă care circulă în zona Borşa încearcă să rezolve misterul numelui - Cascada Cailor. Se spune că, demult, în arealul pe care astăzi se găseşte rezervaţia pomenită mai devreme, pe Muntele Piatra Rea, păşteau hergheliile de cai, „stave“ în graiul locului. De la o iarnă la alta, nimic nu tulbura liniştea cailor, aceştia hălăduind în voie pe pajiştile bogate. Singurul pericol era ursul. Legenda spune, însă, că într-o noapte întunecată şi ploioasă, ursul a atacat hergheliile, aducându-le până pe versantul abrupt al cascadei. Caii s-au speriat şi, din pricina întunericului, au luat-o la galop, căzând în hău. În acea noapte, prada ursului a fost bogată: 15-16 cai. De la această întâmplare tristă, localnicii, mari iubitori de cai, au botezat cascada fără nume - Cascada Cailor, muntele de pe care au căzut l-au închinat tot agerelor animale (Muntele Cailor), iar circul glaciar în care se adună apa - Podul Cailor.

Acum, că ştiţi şi legenda numelui, nu vă mai rămâne decât să aveţi curiozitatea de a descoperi cascada. Lăsaţi, deci, în urmă metehnele oraşului şi mergeţi să respiraţi aer proaspăt şi să vă răcoriţi de arşiţa verii la cea mai uluitoare cădere de apă din munţii noştri.