„Globalizarea indiferenţei ne cere să făurim o nouă solidaritate“

Mesajul pe care Papa Francisc l-a dat de Ziua Mondială a Păcii poartă titlul „Nu mai sunteţi robi, ci fraţi şi surori“. Ziua Mondială a Păcii, marcată anual la 1 ianuarie, a constituit iniţiativa Papei Paul al VI-lea (1963-1978). Celebrarea acestei zile în anul 2015 a fost a 48-a. Papa Francisc a ales tema sclaviei, adăugând referinţe numeroase la fraternitate.

Prin tratarea acestui subiect, Episcopul Romei confirmă preocuparea sa pentru demnitatea persoanei umane. „De vreme ce suntem prin fire fiinţe relaţionale, menite să găsească împlinire prin comuniunea inspirată de dreptate şi iubire, este fundamental pentru dezvoltarea noastră umană ca demnitatea, libertatea şi individualitatea să fie recunoscute şi respectate“, scrie pontiful roman.

Tema pentru mesajul din acest an este preluată din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon, în care Apostolul îi cere acestuia să-l primească pe Onisim, fostul său sclav, acum creştin şi, în consecinţă, după învăţătura lui Pavel, demn de a fi considerat frate. Convertirea la Hristos, începutul unei vieţi trăite ca ucenicie creştină, constituie o naştere din nou, care întemeiază fraternitatea ca legătură fundamentală a vieţii de familie şi ca bază a convieţuirii în societate.

Păcatul destramă fraternitatea umană

După ce vorbeşte despre prima relaţie de fraternitate menţionată în Scriptură, aceea dintre Cain şi Abel, arătând că aceasta include diferenţe între fraţi şi surori, chiar dacă ei sunt legaţi prin naştere şi împărtăşesc aceeaşi origine, natură şi demnitate, Papa Francisc afirmă: „În mod tragic, între prima creaţie regăsită în cartea Genezei şi noua naştere în Hristos prin care credincioşii devin «fraţi şi surori ai Celui întâi născut dintre mulţi fraţi» (Rom. 8, 29), se află realitatea negativă a păcatului, care adesea destramă fraternitatea umană şi desfigurează repetat frumuseţea şi nobleţea fiinţei noastre, fraţi şi surori într-o singură familie. Omorul săvârşit de Cain asupra lui Abel dă mărturie tragică despre respingerea radicală a vocaţiei de a fi fraţi. Povestea lor scoate la iveală sarcina dificilă la care toţi bărbaţii şi femeile sunt chemaţi de a trăi ca unul, fiecare având grijă de celălalt“.

Pe seama originilor familiei, păcatul înstrăinării de Dumnezeu, de părinţi şi de frate devine o expresie a refuzului comuniunii. Aceasta dă naştere unei culturi a robiei cu toate consecinţele ei extinse din generaţie în generaţie: respingerea celorlalţi, maltratarea lor, încălcări ale demnităţii lor şi ale drepturilor fundamentale, inegalitate instituţionalizată. Prin urmare, se simte nevoia revenirii constante la Legământul împlinit prin Jertfa lui Hristos pe Cruce cu încrederea că „unde s-a înmulţit păcatul acolo a prisosit harul“ (Rom. 5, 20-21). Hristos, iubitul Fiu, a venit să descopere iubirea Tatălui pentru omenire. Oricine aude glasul Evangheliei şi răspunde chemării convertirii devine frate, soră şi mamă a lui Iisus (Mt. 12, 50). Şi deci, un fiu adoptiv al Tatălui (cf. Efes. 1, 5).

Omul nu devine creştin, un copil al Tatălui sau frate ori soră în Hristos ca rezultat al unui decret divin autoritar, fără exerciţiul unei libertăţi personale: într-un cuvânt, fără să fie în mod liber convertit la Hristos. Pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu este necesară convertirea (FA. 2, 38). Toţi aceia care au răspuns cu credinţă şi cu vieţile lor la predica lui Petru au intrat în frăţietatea primei comunităţi creştine. Originea şi statutul social diferit nu au diminuat demnitatea nimănui şi nu au exclus pe nimeni în a aparţine poporului lui Dumnezeu. Comunitatea creştină este aşadar un loc al comuniunii trăite în iubire, răspândită printre fraţi şi surori. Toate acestea arată cum vestea bună a lui Iisus Hristos prin care Dumnezeu face toate lucrurile noi (Apoc. 21, 5) este de asemenea capabilă să răscumpere relaţiile umane, inclusiv pe acelea între robi şi stăpâni, scoţând în evidenţă ceea ce au ambele părţi în comun, înfierea şi legătura frăţietăţii în Hristos. Iisus Însuşi le-a spus ucenicilor: „De acum nu vă mai zic slugi, căci sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (In. 15, 15).

Când banul şi nu persoana umană este în centrul sistemului economic

În continuare, mesajul analizează diferitele înfăţişări ale sclaviei în societăţile din trecut, precum şi astăzi. Sclavia este înrădăcinată într-o convingere a persoanei umane prin care i se permite a fi tratată ca un obiect. De fiecare dată când păcatul corupe inima omului şi ne distanţează de Creator şi de aproapele nostru, acesta din urmă nu mai este privit ca fiinţă de o egală demnitate, ca frate sau soră ce împarte o umanitate comună, ci mai degrabă ca obiect. Un caz de sclavie foarte răspândit astăzi este corupţia oamenilor dispuşi să facă orice pentru câştig financiar. „Aceasta se întâmplă când banul şi nu persoana umană este în centrul sistemului economic. Da, persoana creată după chipul lui Dumnezeu şi căreia i s-a dat în stăpânire întreaga creaţie trebuie să fie în centrul fiecărui sistem economic sau social. Când persoana umană este înlocuită de mamona, intervine o subminare a valorilor.“

În finalul mesajului, Papa Francisc a subliniat următorul aspect: „Globalizarea indiferenţei care astăzi împovărează vieţile atâtor fraţi şi surori ne cere tuturor să făurim o nouă solidaritate şi fraternitate capabilă să le dea o nouă speranţă şi să-i ajute să înainteze cu curaj printre problemele timpului nostru“.

Creştinii din Egipt şi Siria, victimele jihadiştilor

Miercuri, 25 februarie, la Parlamentul European, intergrupul „Libertate de religie şi de convingere şi toleranţă religioasă“ a cerut deschiderea unei anchete internaţionale privind crimele comise de gruparea „Statul Islamic“ împotriva minorităţilor creştine din Orient.

Aceasta vine în contextul uciderii a 21 de muncitori imigranţi egipteni care au fost asasinaţi duminică, 15 februarie, în Libia de un grup jihadist pentru simplul fapt că erau creştini, şi al răpirii de către gruparea teroristă „Statul Islamic“ a 90 de bărbaţi, femei şi copii, toţi creştini din satele din nord-vestul Siriei.

Masacrul creştinilor copţi, aparţinând unor familii modeste, plecaţi din orăşelul Samalaout, situat pe valea Nilului, pentru un câştig decent într-o ţară mai bogată, dar aflată în haos, Libia, a îngrozit întreaga lume, aruncând în doliu cea mai importantă comunitate creştină din lumea arabă. Însuşi preşedintele Egiptului a prezentat în Catedrala „Sfântul Marcu“ din Cairo condoleanţele sale Papei Tawadros al II-lea şi a decretat şapte zile de doliu naţional pentru martirii creştini egipteni.

Lumea occidentală a reacţionat şi ea la ceea ce s-a întâmplat cu sirienii răpiţi de curând, denunţând genocidul la care sunt supuşi creştinii din Orient. Astfel, scriitorul Jean d'Ormesson a chemat comunitatea internaţională să nu stea pasivă, amintind că violenţele vizează populaţiile creştine ale tuturor ţărilor unde grupările teroriste sunt prezente. „Pare că se vrea dezrădăcinarea creştinismului acolo unde el are vechimea cea mai mare. Creştinii din Irak vorbeau dialectul aramaic. Acolo se aflau cele mai vechi situri creştine din lume. Ei au suferit înspăimântător. Acum persecuţia se extinde în Siria, în Libia.“

Creştinii din Orient îndură suferinţe cumplite de câţiva ani de zile. Ultraminoritari în cea mai mare parte a ţărilor arabe, ei sunt victime uşoare, strânşi într-un cerc a cărui dinamică îi depăşeşte: declinul unor state din zonă, triumful doctrinelor religioase islamice extremiste, rivalitatea războinică între Iranul şiit şi Arabia Saudită sunnită… Turmă mică, creştinii sunt la mâna celor ce conduc ostilităţile armate din Orient.