Între miracol medical şi exagerare

Conform definiţiei, vaccinarea este o metodă de imunizare activă, profilactică, împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin. Vaccinul este un preparat biologic dotat cu proprietăţi antigenice, care declanşează răspunsul imun la organismele supuse vaccinării. Mulţi dintre noi am făcut vaccinuri în copilărie sau suntem obligaţi să facem atunci când călătorim în unele zone ale globului. Aflată într-o zonă cuprinsă între miracolul medical şi afacere mondială, procedura vaccinării nu este deloc ferită de controverse.

Vom încerca, în cele ce urmează, să expunem în mare datele importante ale acestei proceduri medicale, fără a ne angaja de o parte sau de alta a controversei. 

Istorie, pe scurt 

Termenul a fost introdus de către medicul generalist englez Edward Jenner, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a studiat variola care apărea la fermele de vaci şi apoi a creat un vaccin pentru om. Aşa a luat naştere vaccinul modern, standardizat, fiindcă istoria vaccinului ca procedeu, ca idee, se pierde în negura timpului. Prevenirea bolilor contagioase este o veche temă a oamenilor, iar variola se extindea rapid în trecut, făcând ravagii în populaţii întregi. Părintele medicinei vedice, indianul Dhanwantari, încă din jurul anului 1500 î.H. făcea un fel de vaccinare, pe care o explica astfel: „Se ia pe vârful unei lanţete lichidul pustulei şi se fac înţepături în braţ, între umăr şi cot, până când apare sângele; pe urmă se amestecă lichidul cu sânge, după care febra va apărea“. Dar boala apărută astfel nu avea virulenţa celei apărute natural.

În China şi în India secolului al III-lea î.H. se mai folosea o metodă primitivă cu efect de vaccin: se luau cruste de pe corpul bolnavilor, se măcinau, iar pulberea obţinută era inhalată nazal de cătrei cei sănătoşi.

În zona Tibetului, variolizarea se practica prin scarificare (crestarea superficială a pielii, până la apariţia sângerării) cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul extras din pustule.

În Ţările Române

În Transilvania şi Valahia se practica un procedeu numit ultuire (altuire ori oltuire): se scăldau copiii nou-născuţi în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare care consta în recoltarea de lichid din pustulele unui copil bolnav şi apoi frecarea pielii copilului sănătos cu o cârpă aspră, îmbibată în lichidul din pustulă, până la apariţia roşeţii pielii. 

Acestea sunt doar nişte exemple, pentru ilustrarea faptului că metoda e străveche, nu o invenţie modernă în legătură cu industria de medicamente. Clasificările vaccinurilor se fac în funcţie de modul de acţiune, după conţinutul biologic şi după specia ţintă (umană sau animală). Explicaţiile modului de acţiune sunt destul de complexe, iar istoria dezvoltării vaccinurilor este stufoasă, depăşind cadrul unui articol generalist, însă putem înţelege mai uşor din câteva exemple, plus date statistice cu privire la îmbolnăviri înainte de perioada vaccinării şi după aceea.

Exemple şi controverse

Febra galbenă este o boală mortală, pentru care nu există tratament, ci doar un vaccin creat în anul 1937 de către microbiologul sud-african Max Theiler. Pentru acest vaccin, Theiler a primit în anul 1951 Premiul Nobel. Până la apariţia vaccinului, de febră galbenă se murea masiv şi în America, şi în Europa, sursa bolii fiind Africa de Vest, de unde fusese adusă în secolul al XVII-lea prin comerţul cu sclavi. Febra galbenă este transmisă prin înţepăturile ţânţarilor, ca şi malaria. Pentru malarie există un tratament eficient, însă nu şi un vaccin omologat. Ne sunt mai uşor accesibile concluziile privitoare la eficienţa vaccinurilor privind cifrele: anual, un milion şi jumătate de oameni mor în lume de malarie, iar de febră galbenă 30.000.

Argumentele contra vaccinurilor ţin de mai multe aspecte, cele mai importante aducând în discuţie cazurile de îmbolnăvire a oamenilor sănătoşi, la care apare exact boala pentru care s-a făcut vaccinul (acest fenomen fiind uneori prezent) şi înmulţirea excesivă a tipurilor de vaccin, fenomen pus în seama dorinţei de profit a industriei farmaceutice mondiale (un exemplu în acest sens ar putea fi constituit de vaccinul contra oreionului, care nu este o boală mortală, iar copiii pot fi lăsaţi la mâna naturii, să se îmbolnăvească şi să creeze ea însăşi imunitatea după aceea).

Problemele din această zonă nu sunt simple, fiind la mijloc şi multe sentimente, ca în orice controversă amplă. Grăitoare în privinţa efectelor vaccinării sunt unele date statistice. Comparaţia se face între numărul anual de îmbolnăviri din SUA înainte şi după vaccinare. De variolă s-au îmbolnăvit în anul 1904 peste 48.000 de persoane, iar în 1998, nici unul.

De difterie s-au îmbolnăvit în anul 1922 peste 175.000 de persoane, iar în 1998, doar unul.

De rujeolă, peste 500.000 în anul 1962, iar în 1998 s-au îmbolnăvit 89 de persoane.

Sunt multe asemenea date accesibile publicului larg, pentru a putea lua fiecare, oarecum în cunoştinţă de cauză şi cât mai raţional, decizia dacă să se vaccineze sau să-şi vaccineze copiii, pentru care boli, dar şi când să lase lucrurile să meargă natural.