Istoria uitată sau neştiută a unor alimente

Animale, plante şi produse alimentare pe care astăzi le considerăm banale, fiind de găsit în orice colţ al lumii şi având acces aproape orice om la ele, erau odinioară ciudăţenii, rarităţi, trufandale. Exploratori, astăzi legendari, reveneau în ţările lor, după ani de zile de peregrinări, cu poveşti despre animale ciudate, în care mulţi nu credeau, poveşti despre oameni cum nu văzuse nimeni şi plante cu proprietăţi aparte. Uneori reuşeau să aducă cu ei şi mostre, şi aşa s-au răspândit în toată lumea aceste descoperiri epocale, la vremea lor.

Astăzi este cea mai răspândită pasăre domestică de pe pământ, dar nu a fost dintotdeauna aşa. Originile găinii se găsesc în zona Asiei, în India se domesticeau puii cu un scop care astăzi ne este, celor mai mulţi dintre noi, complet neplăcut: luptele de cocoşi. Vechii indieni dădeau o prea mică importanţă ouălor şi cărnii. Când, aproximativ prin secolul al XV-lea î.Hr., pasărea a ajuns pe tărâmul Egiptului, oamenii au fost impresionaţi de capacitatea păsării de a „naşte“ în fiecare zi, căpătând acest „nume“. A urmat o rapidă răspândire, ajungându-se la nivelul de astăzi.

Cafeaua de la luptă la întâlniri

Dacă dimineaţa, în copilărie, oul era aliment de bază, la maturitate nu concepem dimineţile fără cafea. Cafeaua ne trezeşte, ne ajută să gândim mai clar, deşi, în caz de abuz, ne strică sănătatea, ne creşte starea de enervare. Exact în scopul „enervării“ era băută cafeaua la începuturi, în urmă cu câteva mii de ani, de către băştinaşii din Africa. Ei măcinau boabele crude şi preparau, în amestec cu grăsime animală, o pastă pe care o întăreau, iar la final aveau nişte „pastile“ pe care le luau înainte de luptele cu alte triburi. Un energizant natural, putem spune astăzi. Olandezii au contribuit din plin la răspândirea ei, şi deja în anul 1453 a fost deschisă la Constantinopol prima cafenea. Astăzi, cafeaua este unul din alimentele cele mai răspândite. Şi de la alimentul-drog pentru luptele pe viaţă şi pe moarte a ajuns licoarea şuetelor, întâlnirilor de afaceri, după-amiezilor cu prietenii.

Mirodeniile, parfumul farfuriilor

Prin mirodenii se înţeleg plantele care prin deshidratare sau măcinare pot fi folosite direct, iar condimentele înseamnă amestecurile de asemenea mirodenii.

În trecut, drumul condimentelor pornea de pe teritoriul actual al Indoneziei, trecând prin Imperiul Chinez, o altă rută ducea în India. Apoi ajungeau în Orientul Apropiat, de unde luau drumul Europei, veneţienii fiind negustorii cărora li se datorează răspândirea acestor minunăţii culinare. Probabil regele mirodeniilor este piperul. Odinioară îl cărau caravanele, pe mii şi mii de kilometri, şi îşi permiteau să-l adauge în mâncăruri doar cei foarte bogaţi şi capetele încoronate. La origine, mirodeniile era considerate plante de leac, fiind folosite în tratamente, dar şi în cadrul unor ritualuri religioase ori magice. Piperul era schimbat, în secolul al XV-lea, cu aurul, atât era de valoros. Faptul că putea fi păstrat timp îndelungat, dacă era depozitat în condiţii optime, îl făcea o adevărată monedă. Astăzi este pe masa tuturor, dând iuţeală mâncării.

Cartofi pentru... Papa!

Astăzi este leguma cea mai cunoscută. Însă pe vremea lui Ştefan cel Mare, nici măcar nu se aflase de existenţa ei. Oamenii mâncau carnea cu napi sau... cu vin din belşug.

Originar din Peru, cartoful a ajuns pe teritoriul Europei datorită cuceritorilor spanioli, în jurul anului 1540. Nu după mult timp a ajuns în Anglia şi în Ţările de Jos. În Spania i se spunea „papas“ şi nu se cunoaşte cu exactitate cine l-a adus, însă există varianta că tuberculii de cartofi ar fi ajuns în Europa în bucătăria unei corăbii din flota lui Carol Quintul, care transporta aur şi argint. În anul 1934 a fost descoperită în dosarele de contabilitate ale Spitalului de la Sangre, din Sevilla, informaţia că în 1573 se cumpărau cartofi pentru hrană şi ca medicament, dar cantităţile erau infime, maximul fiind 25 de kilograme.

Aşa o ciudăţenie era în acele vremuri cartoful, încât în anul 1565 Papa Pius al IV-lea a primit în dar, din partea regelui Filip al II-lea al Spaniei, o ladă de cartofi din Peru, iar pe Papa l-a amuzat asemănarea dintre denumirea „papas“ şi „papa“.

Uleiul de măsline

În vremurile de demult era numit „aur lichid“. Măslinul, unul dintre cei mai vechi copaci cultivaţi - conform experţilor s-au cultivat prima oară pe teritoriul actualului Israel, încă din jurul anului 4500 î.Hr. - are parte de o preţuire şi mai veche de atât, oamenii din neolitic culegând fructele copacilor, zdrobindu-le, obţinând astfel uleiul. Despre cultivarea pe scară mai largă a măslinilor s-au găsit în zona oraşului Ebla (Siria de astăzi) dovezi arheologice constând în tăbliţe de lut cu însemnări din anul 2400 î.Hr., despre terenurile cu măslini ale regelui şi reginei. Aplicaţiile uleiului erau multiple: era folosit în scopuri religioase, în medicină, la iluminatul locuinţelor, ca produs cosmetic.

„Părintele istoriei“, Homer, a scris că în secolul al V-lea măslinii erau atât de preţuiţi, încât de cultivarea lor nu se ocupa oricine, ci numai fecioarele şi feciorii. Romanii, care apreciau uleiul de măsline în mod deosebit, au inovat procedeul de extragere a lui, creând presa cu şurub. (Dan Cârlea)