Mărirea şi decăderea unor activităţi umane

Evoluţia societăţii, a tehnicii, a mentalităţilor face să apară mereu noi ocupaţii, meserii, obiceiuri umane, iar altele intră într-un con de umbră sau dispar cu desăvârşire.

Pe vremea copilăriei bunicilor noştri, în sate toată lumea purta opinci, aproape oricine ştia să confecţioneze opinci, iar pentru haine mai sofisticate, cum ar fi cojoacele ţărăneşti, în fiecare sat erau meşteri pricepuţi. Astăzi, asemenea obiecte sunt de domeniul artizanatului, opincile se pun în cui pe post de obiect decorativ. Iată câteva dintre meseriile pierdute sau aproape dispărute astăzi, dar prin care odinioară practicanţii lor trăiau.

Până în urmă cu nu foarte mult timp, ceasornicarii erau uşor de găsit, în micuţele lor ateliere, de unde puteau fi văzuţi din stradă, aplecaţi deasupra lupei, luminaţi de veioza la care meştereau cu ajutorul unor instrumente foarte subţiri, mecanismele ceasurilor mecanice. Ceasurile mecanice se întorceau manual, o dată la 24 de ore, un ceas bun te ţinea o viaţă şi uneori rămânea moştenire în familie. Dar cum arcurile se mai slăbeau în timp sau apăreau alte stricăciuni, meşterii ceasornicari erau de nelipsit. Doar ei puteau aduce iarăşi curgerea timpului la locul ei, între rotiţele, arcuşoarele şi rubinele care formau un ceas, poate chiar de aur sau argint. Odată cu apariţia ceasurilor electronice, a celor cu quartz, meseria de ceasornicar a devenit o raritate.

Moda vestimentară este şi ea în strânsă legătură cu anumite meserii, cum este cea de pălărier. Pentru multă vreme, cam până la apariţia comunismului, pălăria era de nelipsit de pe capul oricărui bărbat şi oricărei doamne care ieşea, alături de soţul ei, să se plimbe pe Calea Victoriei. Astfel că pălărierii nu erau o raritate, ca astăzi, ci o breaslă respectată. Ne amintim cu plăcere de glumele din piesa de teatru „Titanic Vals” de Tudor Muşatescu, în care personajul principal îşi luase o pălărie şi cei din familie se mirau de preţul mare şi îi indicau mereu celălalt pălărier decât cel de la care declarase el că luase pălăria, făcând un ping-pong între Măgeanu şi Stănciulescu. De altfel, pălărierul Măgeanu, din Câmpulung Muscel - oraş în care se desfăşoară acţiunea piesei de teatru -, chiar a existat, iar prăvălia, condusă de nepotul întemeietorului prăvăliei deschise în 1905, Răzvan Măgeanu, mai există şi astăzi. Dar pălărierii sunt totuşi rari, putând fi consideraţi pe cale de dispariţie.

Meseria de coşar a înregistrat în ultimul timp un parcurs interesant. Odinioară coşarii umblau mai ales la sfârşitul verii şi începutul toamnei pe străzi şi uliţe, cu ustensilele lor speciale, pentru a pregăti coşurile de fum pentru o nouă iarnă. Astăzi situaţia este inversă: mai greu sunt de găsit coşari adevăraţi în zonele rurale decât în marile oraşe, unde sunt organizaţi, au site-uri de promovare, fiindcă astăzi activitatea lor s-a diversificat. Coşarii de astăzi curăţă coşuri industriale, coşuri şi cuptoare de pizza din localuri, iar micile căsuţe ale satelor sunt de mai mic interes financiar.

Potcovarul era de nelipsit îna­inte, când tracţiunea animală era singura modalitate a oamenilor de a-şi uşura muncile agricole. Multe gospodării aveau cai şi boi, iar potcovarii băteau fierul încins în atelierele lor de dimineaţa până seara. Apariţia utilajelor mecanizate, împuţinarea animalelor care necesită potcovire au dus aproape la dispariţie această meserie, iar unii bătrâni potcovari nu au cui să predea ştafeta. Meseria e grea, iar cererea puţină, la sate mai găsindu-se doar câte un om de meserie.

Există şi ocupaţii pentru care pot fi făcute previziuni de dispariţie. Un bun exemplu este pilotul avioanelor de vânătoare. Evoluţia tehnologiei, apariţia aparatelor care pot zbura telecomandate (drone, avioane fără pilot) îi fac pe tinerii piloţi militari să presupună că sunt ultima generaţie care mai conduce avioane deasupra câmpurilor de luptă.

Unele meserii au dispărut de tot

Poate cea mai recent dispărută meserie este cea de tipograf. Până la apariţia pe scară largă a calculatorului şi a mijloacelor de imprimare a cărţilor care nu folosesc tiparul clasic, tipografii erau meseriaşi respectaţi, în Bucureşti având un întreg palat numai al lor: Casa Scânteii. Munca de culegere a literelor de plumb, de aranjare a lor şi toate celelalte operaţiuni care făceau posibilă apariţia cărţilor şi ziarelor, este astăzi istorie. Tot în conexiune cu acelaşi fenomen al răspândirii calculatorului este şi dispariţia aproape completă a unei alte meserii: dactilografia. Cu greu mai găseşti un mic atelier în care o doamnă trecută de prima tinereţe bate la maşină nişte acte care încă se mai cer în acest fel. 

Lustragiii au dispărut şi ei, deşi astăzi avem nevoie de ei mai mult ca oricând. Odinioară erau prezenţi prin faţa prăvăliilor de pe Calea Victoriei şi din alte locuri, orice pată sau fir de praf apărut pe suprafaţa lăcuită a pantofilor doamnelor sau domnilor ieşiţi la plimbare trebuia numaidecât curăţat. 

Electrificarea iluminatului stradal care s-a răspândit rapid după începutul secolului XX a făcut inutilă o altă categorie de meseriaşi, până atunci de nelipsit de pe străzi: lampagiii. Aceştia curăţau lămpile, puneau gazul, pentru ca întreaga noapte strada să fie luminată. Odată cu înmulţirea automobilelor au dispărut şi birjarii cu birjele lor, sacagiii care duceau apă la porţile oamenilor la fel, vânzătorii de gheaţă de asemenea. Lumea se schimbă continuu şi la fel apar şi dispar ocupaţii şi meserii. 

Nu numai meserii nu mai există, ci chiar alimente. Braga de exemplu, o băutură răcoritoare care se găsea în tot centrul Bucureştiului şi în toate orăşelele sau târgurile, tinerei generaţii îi este efectiv necunoscută. Braga este o băutură ieftină, produsă prin fierberea meiului măcinat, iar gustul rezultat este unul dulce-acrişor. Astăzi cu greu mai poţi găsi un pahar de bragă chiar şi în cadrul târgurilor destinate produselor alimentare tradiţionale şi naturale.