Mintea şi corpul sănătos, prin timp

Istoria antrenamentelor fizice, a celor neîncadrate în sporturi competiţionale, ci făcute doar pentru beneficiile lor în starea de sănătate sau aspect, este una scurtă, comparativ cu istoria omenirii. Practic, doar în ultima sută de ani, preocuparea pentru mişcare, sport ca activitate fizică, şi‑a făcut loc în programul de viaţă al oamenilor.

În mod evident, până la momentul Revoluţiei Industriale, când maşinăriile au început să furnizeze muncii oamenilor o putere cu mult peste a braţelor, preocuparea pentru activităţile fizice era o raritate. Oamenii munceau suficient de mult fizic încât să nu mai fie nevoie de vreo preocupare specială anti‑sedentarism.

Dar cu cât comunităţile umane au devenit mai mari şi tehnologia a intrat tot mai adânc în viaţa de zi cu zi, omul a ajuns în situaţia de a nu mai face aproape niciun efort fizic semnificativ. Maşinile şi maşinăriile fac tot ce este solicitant fizic, aşa că omul modern a trebuit să găsească soluţii pentru a „imita”, pentru a recreea efortul pe care strămoşii lui îl făceau la muncă, în viaţa sa din oraşele aglomerate. Astfel au apărut săli dedicate fitness‑ului cu fel de fel de variante şi aparate pe care omul să le aibă acasă – biciclete staţionare, benzi de alergare, multifuncţionale de ridicat greutăţi.

Pregătirea fizică în Antichitate şi primele lucrări ştiinţifice ale Evului Mediu

Antichitatea a fost marcată de o intensă preocupare pentru pregătirea fizică, dar nu în sensul pe care îl abordăm aici, ci asociate pregătirii militare şi competiţiilor sportive, precum Olimpiada şi „distracţiilor” sângeroase, cum ar fi cele din Colloseum, unde gladiatori se înfruntau între ei sau cu animale sălbatice.

Până în perioada Renaşterii cam aşa s‑a mers, n‑au fost schimbări semnificative, dar odată cu creşterea interesului pentru ştiinţă şi artă a venit şi preocuparea mai intensă pentru cultivarea fizicului. În 1420, umanistul italian Vittorino da Feltre a făcut o şcoală în care educaţia fizică era la loc de cinste. „Mens sana in corpore sano”, spune un dicton latin cunoscut pretutindeni, iar adevărul lui ne devine şi nouă, celor de astăzi, tot mai clar. În 1553, spaniolul Cristobal Mendez a scris o carte în care explica diferite exerciţii fizice, cu beneficiile lor pentru sănătate, clasificate din punct de vedere medical şi recomandate pentru recuperarea după diferite probleme. Lucrarea poate fi considerată chiar modernă, fiindcă ea conţinea exerciţii şi jocuri speciale pentru femei, copii şi persoanele în vârstă.

Girolamo Mercuriale (1530‑1606), medic italian, a publicat în 1569 lucrarea De Arte Gymnastica, în care abordează probleme de medicină, dietă, exerciţii fizice, stabileşte principii ale terapiei fizice şi le însoţeşte cu ilustraţii, această lucrare fiind considerată prima carte de educaţie fizică şi medicină sportivă şi a influenţat timp de secole pregătirea fizică din Europa.

În anul 1774, germanul Johann Bernard Basedow a deschis la Dessau şcoala Philantropinum, în care educaţia fizică era variată (lupte, echitaţie, atletism, dans), ba chiar şi uniformele au fost modificate, devenind mai lejere, pentru a permite o mai bună mişcare. O sumedenie de instutuţii de învăţământ au preluat modelul, educaţia fizică fiind apreciată şi considerată o firească parte complementară muncii intelectuale.

„Bunicul gimnasticii” este considerat Guts Muths, un profesor german care a publicat în 1800 lucrarea „Gymnastik lui für die Jugend” - „Gimanstica pentru tineret” -, fiind primul manual sistematic de gimastică, devenit standard de referinţă în educaţia fizică.

„Tatăl gimnasticii” este tot un neamţ, Friedrich Jahn, un educator naţionalist înflăcărat, care a înţeles că o naţiune puternică, cum îşi dorea el să devină Germania, are nevoie de oameni sănătoşi şi cu un fizic atletic. A militat pentru aceasta, organizând expediţii în natură pentru tineri, a predat gimnastica şi a pledat pentru recunoaşterea rolului ei important în dezvotarea tineretului. În 1811 a deschis „Turnplatz”, o şală de sport în aer liber, iar în 1816 a publicat lucrarea „Die Deutsche Turnkunst” – Gimnastica germană.

Problematica educaţiei fizice a fost mereu influenţată de vremuri, de percepţia asupra religiei şi moralei, înregistrându‑se excese şi într‑un sens şi în celălalt. Sub influenţa rigorismului catolicismului, într‑o perioadă educaţia fizică era chiar blamată, corpul privit doar ca vehicul al păcatului, frumuseţea şi sănătatea radioasă fiind semnul unei sigure îndepărtări de cele spirituale. O femeie prea frumoasă putea fi cu uşurinţă considerată vrăjitoare şi arsă pe rug în vremea Inchiziţiei, aşa că era periculos să te preocupi prea mult de aspectul tău. În partea cealaltă avem preocuparea acerbă a naziştilor pentru educaţia fizică, care mergea până la desconsiderarea celor slabi, bolnăvicioşi, handicapaţi, cu toate ororile pe care le ştim - controlul procreerii prin programe gen Lebensborn (prin care se încerca crearea de copii numai din părinţi atenţi selecţionaţi, cu calităţi fizice clar determinate, dorindu‑se o naţie de atleţi ambiţioşi şi de succes) şi eliminarea fizică a celor cu handicap.

Perioada modernă cunoaşte o echilibrare a lucrurilor, iar importanţa educaţiei fizice pentru sănătate şi buna funcţionare a omului nu mai este pentru nimeni o noutate. Rămâne ca fiecare, în planul propriei sale viziuni despre viaţă, să‑şi clarifice lucrurile, ce înseamnă pentru el corpul, ce conotaţie dă aspectului fizic, şi să acţioneze în consecinţă.