O epopee nordică, dar aproape de noi

Apărută pentru prima oară în februarie 1835, culegerea de poeme folclorice finlandeze Kalevala a fost tradusă de-a lungul vremii în mai mult de 40 de ţări. În limba română a fost tradusă pentru prima oară de scriitorul şi istoricul de artă Barbu Brezianu, în anul 1942, apărând sub titlul „Kalevala, o ţară de viteji”, şi având o prefaţă scrisă de Ion Marin Sadoveanu. De la această primă ediţie, premiată de Comisia Naţională de Cooperare Intelectuală, la recomandarea lui Alexandru Philippide, au mai apărut două ediţii, una în 1974, cu titlul simplu „Kalevala”, având prefaţa scrisă de Şerban Cioculescu (1902-1988, caragialeolog, critic şi istoric literar, profesor la universităţile din Iaşi şi Bucureşti), iar cea mai recentă în 1999, cu prefaţă de scriitorul şi diplomatul finlandez Mikko Heikinheimo.

Kalevala a fost alcătuită de un filolog finlandez, preocupat de folclorul ţării sale (şi medic pe deasupra), Elias Lönnrot (1802-1884), care a strâns poeme transmise pe cale orală de-a lungul vremii, rezultând o culegere de circa 23.000 de versete cu poveştile eroilor finlandezi, iar lucrarea s-a dovedit în timp un adevărat cheag pentru sentimentul naţionalist al finlandezilor (care avuseseră o istorie zbuciumată, ba fiind parte din Imperiul Rus, ba sub stăpânire suedeză. Ca orice epopee, începe cu mitul creaţiei, creaţie ce se petrece dintr-un ou de raţă, continuă cu facerea pământului cu vieţuitoarele lui, iar pe parcurs se împletesc meşteşuguri şi eroi, zei, întâmplări asemănătoare celor din panteonul grecesc, intrigi amoroase, elemente păgâne care se combină cu elemente creştine, creştinism care spre final câştigă teren, aşa cum s-a întâmplat şi în istoria Europei. O lucrare importantă a acestei ţări, Finlanda, lucrare în care vedem o parte din devenirea umană culturală de-a lungul istoriei, rezultând că ceea ce ne leagă este infinit mai mare şi mai important decât ceea ce pare că ne dezbină.