Patru figuri legendare din timpuri diferite

Multe sunt figurile militare care au marcat istoria - căci fiecare din cuceritorii im­por­tanţi ai lumii a adus cu el şi prăpădul, dar şi înflorirea unor civilizaţii, răz­boiul având aceas­­tă pro­prietate de a schim­ba lumea atât în bine, cât şi în rău (mari invenţii se fac în timp de război, forme cultu­rale pătrund în noi spaţii etc).

Hannibal a fost un comandant celebru, general cartaginez şi unul dintre adversarii cei mai aprigi ai romanilor, în perioada când Republica Romană obţinuse supremaţia asupra Cartaginei şi asupra regatelor greceşti Macedonia, Siracuza şi asupra Imperiului Seleucid – care au fost succesoarele imperiului creat de Alexandru cel Mare.

A trăit între anii 247 şi 183, iar campania sa de traversare a Munţilor Pirinei cu ajutorul elefanţilor (lucru de neconceput, exact cum, mult mai târziu, în al Doilea Război Mondial, nemţii au reuşit „traversarea imposibilă” cu tancurile prin desişurile munţilor Ardeni, din Franţa, venind în spatele Liniei Maginot – fortificaţii în care care francezii îşi puneau toate speranţele). Trecând Pirineii, oştenii lui Hannibal au repurtat victorii şocante pentru romani - la Trebia, Trasimene şi Canae. Sfârşitul său a venit din partea unui alt viteaz al vremurilor, romanul Scipio Africanul, în Bătălia de la Zama.

Un cuceritor bizantin important a fost Iustinian I (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus), încoronat în anul 527. A domnit o perioadă îndelungată, până în 565, iar de numele său se leagă o serie de cuceriri ce au dus la creşterea influenţei creştine. Este autorul codului de jurisprudenţă care îi poartă numele (Codul lui Iustinian), a reuşit să încheie reconstrucţia Bisericii „Sfânta Sofia” (care arsese în anul 404), a întocmit tratate religioase, a condus sinoade şi a întemeiat Episcopia Iustiniana Prima. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este codificarea dreptului roman începută în 529, efectuând o uriaşă operă de sistematizare a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile secolului al VI-lea din Imperiul Roman.
Cumplitul Ginghis Han, mongolul care a ajuns să stăpânească un imperiu de 33 milioane km², cuprins între Oceanul Pacific şi Marea Caspică, s-a născut aproximativ în anul 1162, conform legendei, cu un cheag de sânge strâns în pumn, semn tradiţional că urma să devină un mare lider.

La vârsta de 42 de ani a reuşit în urma unei campanii militare să unească toate triburile din estul Mongoliei, devenind hanul hanilor. Cuceririle sale au fost păstrate şi după moartea sa, vreme de două generaţii, graţie organizării bune. Desigur, ca în cazul oricărui cuceritor legendar, imaginea sa în istorie se întinde de la infam la eroic, popoarele care au avut de suferit de pe urma campaniilor sale militare considerându-l un ucigaş fără suflet (se pare că ordona omorârea populaţiei civile din zonele pe care călăreţii săi cei iuţi le cucereau), iar oamenii săi divinizându-l. Una dintre cele mai grele bătălii le-au avut oamenii hanului în cucerirea Chinei, mai ales la capitala Pekin. Obişnuiţi să lupte în câmp deschis, bazaţi pe caii lor iuţi şi pe tacticile viclene - se prefăceau că fug după câte un atac surpriză, pentru a putea împresura apoi duşmanii care îi fugăreau, încrezători -, au dat peste un oraş enorm pentru acea dată, cu sute de mii de locuitori, oraş apărat de ziduri înalte de 12 metri. Înăuntru, o adevărată armată, condusă de un general priceput. Asediul a durat luni de zile, iar atacul final, încununat de succes, s-a soldat cu pierderi importante şi din rândul mongolilor.

După ce încercarea lui Ginghis Han de a păstra pacea cu Imperiul Khwarezm (de pe teritoriul actualului Iran) a dat greş, a cucerit şi acel teritoriu, peste un milion de persani murind.

Bătrân şi slăbit, Ginghis Han avea tristeţea că nu a reuşit să cucerească întreaga lume, aşa cum îşi dorise. A murit în 1227, iar locul îngropării sale nu se cunoaşte, fiind una dintre comorile la care visează arheologii. Hanul şi-a dorit să fie îngropat în taină, fără fast şi fără a fi marcat locul, ceea ce s-a şi întâmplat.

Poate unul dintre cei mai impresionanţi comandaţi şi cuceritori ai istoriei - mai ales pentru faptul că a putut reveni, după ce a pierdut totul - rămâne Napoleon. Corsicanul tenace, care a urcat treptele puterii de la ofiţer de artilerie la împărat, este cunoscut în zilele noastre şi pentru capacitatea intelectuală - devenind de notorietate că se putea ocupa de mai multe lucruri în acelaşi timp. După ce s-a făcut remarcat în timpul Primei Republici Franceze, a dat o lovitură de stat în anul 1799 şi astfel ambiţiosul militar s-a proclamat prim consul, iar cinci ani mai târziu, împărat. A stăpânit aproape întreaga Europă, armatele sale au ajuns în Egipt şi Siria şi unul dintre cele mai faimoase monumente ale vechilor faraoni, Sfinxul, poartă şi astăzi urmele barbariei soldaţilor săi. Nasul Sfinxului de lângă Marea Piramidă a fost spart de tunarii care se întreceau la pariuri (care să îl nimerească). Sub conducerea sa ca prim consul, economia Franţei a fost întărită, în general totul a cunoscut o înforire, şi învăţământul, şi religia. Napoleon a elaborat legi noi - Codul lui Napoleon, a cucerit Belgia şi Italia şi a obţinut o înţegelere cu papalitatea (Concordat). În 1802, Franţa lui Napoleon a încheiat pace cu Anglia, prin care Franţa renunţa la Egiptul cucerit şi Anglia înapoia teritoriile cucerite până atunci. Declinul său a început odată cu campania eşuată din Rusia, când iarna s-a dovedit inamicul imbatabil - ca şi ceva mai târziu, când trupele naziste în cel de-al Doilea Război Mondial au fost oprite aproape de porţile Moscovei de gerul năprasnic. Lovitura finală i-a fost dată împăratului de duşmanii săi de o viaţă - englezii, la Waterloo (18 iunie 1815).