Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Proteze de tot felul din timpuri mai vechi

Proteze de tot felul din timpuri mai vechi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Timp liber
Data: 18 Iul, 2014

Oamenii au vrut dintotdeauna să-şi înlocuiască membrele pierdute, aşa că ideea de proteză a apărut firesc. Dovezi arheologice ale folosirii unor înlocuitoare de mâini sau picioare au fost scoase la iveală în diverse părţi ale lumii.

În opera sa „Istorii“, Herodot povesteşte despre grecul Hegesistratus, care în timpul unor lupte a fost luat prizonier, reuşind să scape numai după ce şi-a tăiat singur piciorul. Mai târziu, şi-a confecţionat o proteză din lemn. 

Despre proteze aflăm şi din legende, astfel se spune într-una că zeiţa greacă a agriculturii, Demeter, i-a mâncat umărul lui Pelops, nepotul lui Zeus, ucis de tatăl său, iar mai apoi l-a înviat şi i-a făcut un umăr din fildeş. Într-un poem indian, datând din anul 3500 î.Hr., o regină pe nume Vishpla şi-a pierdut în timpul unei bătălii un picior. I s-a făcut o proteză din fier, cu ajutorul căreia a putut să se întoarcă în luptă.

Conform istoricului Pliniu cel Bătrân (25-79 d.Hr.), un general roman de la anul 218 î.Hr., pe nume Marcus Sergius, a suferit în cel de-al Doilea Război Punic peste 20 de leziuni, dintre care una s-a soldat cu pierderea braţului drept. I s-a făcut o proteză din metal, pentru a putea lua parte la alte lupte.

Desigur, protezele din acele vremuri erau extrem de simple, ba chiar cele mai multe nici măcar nu aveau forma firească a mâinii sau piciorului, fiind alcătuite din simple prelungiri ale membrului tăiat, având la capăt un cui sau un cârlig. Probabil avem clară în minte imaginea piratului având o proteză cu cârlig în vârf, dar cu care se putea ajuta totuşi în manevrarea obiectelor.

O proteză din lemn pentru un deget a fost descoperită de cercetătorii care excavau siturile arheologice din Egipt.

Mergând mai aproape de vremurile noastre, în Europa secolului al XVII-lea, era ceva obişnuit pentru cavalerii care-şi pierduseră în lupte un membru să poarte o proteză din metal. Aceste proteze erau făcute de aşa manieră încât luptătorii să poată ţine scutul, cu ajutorul mâinii protezate, şi astfel să lupte iarăşi, pentru a nu se pierde un cavaler experimentat.

Mercenarul german inovator al protezei

Un aport deosebit la dezvoltarea protezelor l-a avut un anume Götz von Berlichingen (1480-1562), cavaler german şi mercenar. Acest longeviv luptător, care a participat la înfruntări armate, fiind în slujba lui Frederick I, apoi luptând pentru Albert al IV-lea, Duce de Bavaria, şi-a pierdut braţul drept sub focul tunurilor inamice, pe când se dădea lupta pentru oraşul Landshut, în 1504. El şi-a confecţionat două proteze metalice, al doilea model fiind revoluţionar, întrucât degetele erau articulate, putând apuca şi manevra obiecte. Armura originală a acestui inventiv cavaler poate fi admirată la Muzeul din Castelul Hornberg (situat în Valea Neckar, lângă satul Neckarzimmern din landul Baden-Württemberg), unde luptătorul a şi trăit în ultima parte a vieţii.

Cu timpul, protezarea a devenit ceva obişnuit, astfel încât în timpul Războiului Civil American, numit şi Războiul de Secesiune (1861-1865), numărul amputărilor şi, implicit, al cererilor de protezare a fost de circa 30.000.

Un alt moment important pentru dezvoltarea protezării l-a reprezentat cel de-al Doilea Război Mondial, când SUA au investit în acest domeniu, iar marele public a început să fie mai bine informat cu privire la proteze.

Perucile, ascunzătoarele de păduchi princiari

O „proteză“ şi mai veche este cea destinată acoperirii capului - peruca. Încă de acum câteva milenii, egiptenii au avut ideea de a crea peruci care să îi apere de înţepăturile păduchilor. Arheologii au dezgropat din nisipul oraşului egiptean Hierakonpolis cea mai veche perucă, datând de acum circa 3.500 de ani. Asirienii foloseau şi ei perucile, dar cele mai îndrăgite podoabe erau bărbile false, pe care nobilii le purtau, împreună cu perucile, în timpul ceremoniilor religioase.

După o perioadă lungă de scădere a interesului pentru peruci, acestea au apărut în forţă în Europa din vremea Regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei. Calviţia începea să-şi facă tot mai mult loc pe capul puternicului suveran, care îşi vedea ameninţată imaginea. Aşa că el a hotărât o nouă modă: peruca obligatorie pentru nobilime, şi nu la un mod general, ci chiar foarte strict, cu norme despre cum să fie perucile şi cât de lung poate fi părul de sub perucă, în funcţie de rangul posesorului. Cu toţii aveau seturi de peruci pentru diferite activităţi: pentru casă, pentru dineuri, pentru serviciu, pentru întâlniri amoroase.

Dacă pe vechii egipteni perucile îi apărau de păduchi, pentru nobilii Evului Mediu european perucile erau acoperitoare de păduchi. Pe fondul igienei precare, sub bogatele peruci colcăiau păduchii, aşa că bogaţii aveau beţigaşe cu care se scărpinau sub peruci. Dar... beţigaşele erau din aur! (Dan Cârlea)