Sania, un mijloc milenar de transport

Sania a însoţit omul prin ierni încă din vremuri străvechi, când încărcaţi de blănuri şi carne locuitorii teritoriilor îngheţate nu puteau folosi alt mijloc de locomoţie. Cu tracţiune umană sau animală ori cu motor, pentru distracţie, sport de performanţă sau transport de mărfuri, sania este şi astăzi prezentă în vieţile noastre.  

În Elveţia s-au descoperit rămăşite ale unor tălpi de sanie făcute din os, datând din jurul anului 3000 î.Hr., dar se pare că obiceiul de a transporta mărfuri prin alunecare pe gheaţă cu ajutorul saniei este mult mai vechi.

Oamenii gheţurilor

Eschimoşii, nume dat de europeni locuitorilor din ţinuturile zăpezilor veşnice ale zonei arctice din Alaska, Groenlanda, nordul Canadei, nordul Rusiei şi Islanda, au folosit de-a lungul mileniilor de existenţă aspră în cele mai grele teritorii ale lumii săniile trase de câini. Termenul are pentru aceşti oameni valenţe peiorative, jignitoare, fiindcă înseamnă „consumator de carne crudă“, ei fiind într-adevăr nevoiţi să aibă acest tip de alimentaţie pentru a avea un plus de energie în lupta cu frigul extrem. Alături de câini şi de sănii parcurgeau mari distanţe îngheţate, după vânat, trăiau în corturi făcute din piei de animale, pescuiau, făceau mic negoţ cu alţii din zone mai îndepărtate. După al Doilea Război Mondial, locuitorii Arcticii şi-au schimbat stilul de viaţă, materialele moderne ajungând şi la ei, aşa că astăzi au case construite aşa cum ştim cu toţii, iar alimentaţia este mai aproape de cea pe care o considerăm normală, carnea crudă rămânând mai mult în istoriile bătrânilor.

Tipuri de sănii

Săniile tradiţionale din zona Polului Nord, numite „komatika“, sunt nişte sănii de aproximativ un metru şi jumătate lungime şi late de 70 de centimetri, fiind trase de câini aşezaţi în evantai, iar omul care conduce atelajul stă în picioare, în partea din spate a saniei. Cu asemenea sănii au călătorit la poli exploratorii care s-au aventurat în acele locuri cu o climă foarte greu de suportat.

Exploratorul norvegian Fridjof Nansen a modificat modelele de sănii tradiţionale pe care le foloseau inuiţii - care aveau lemn ca porţiune utilă între tălpi - şi a înlocuit lemnul cu curele, ceea ce a avut un efect de uşurare a saniei. Acest tip de sanie, folosit în majoritatea expediţiilor polare, poartă numele de „Nansen“.

Un alt tip de sanie se numeşte „Tobogan“ şi este formată dintr-un singur schi foarte lat, şi nu din două tălpi, iar la capăt schiul este rotunjit puternic, ridicat mult în sus. Câinii pot fi înhămaţi la această sanie fie în şir, unul în spatele celuilalt, fie în tandem, doi câte doi, caz în care este nevoie de multă pricepere în ceea ce priveşte compatibilitatea câinilor, să nu se ia la luptă unul cu altul.

Sania „Alaska“ sau „Basket“ are partea dintre tălpi - pe care se aşază marfa - formată din scânduri subţiri aranjate în aşa fel încât seamănă cu un coş de baschet.

Locomotivele… îmblănite

Mai multe rase de câini au împărţit cu oamenii Nordului efortul pentru supravieţuire încă din cele mai vechi timpuri. Aceşti câini sunt adevărate locomotive, trăgând ore întregi săniile grele cu marfă prin geruri năprasnice, de minus 40 de grade şi chiar mult sub această temperatură.

Una dintra rase, Malamutul de Alaska, poartă efectiv această poreclă de Locomotiva  Zăpezilor, fiind un câine puternic şi rezistent. Un alt câine obişnuit pentru sanie este superbul Samoyed, cel care parcă dă să râdă tot timpul, un câine blând şi iubitor, şi mai ales foarte bun de muncă. Poate cel mai cunoscut câine din categoria celor care tractează sănii este Husky-ul siberian. Exploratorii Arcticii s-au folosit îndeosebi de Câinele de Groenlanda, având o serie de calităţi care-l recomandau expediţiilor, fiind un câine sociabil, devotat omului şi puternic.

52 de câini şi 2.824 de kilometri parcurşi

Una dintre cele mai cunoscute expediţii cu sănii trase de câini este cea făcută la Polul Sud de exploratorul norvegian Roald Amunsen (1872-1928) în 1911. Cu patru sănii trase de 52 de câini, dintre care au supravieţuit expediţiei de cucerire a capătului dinspre sud al lumii doar 11, Amundsen a parcurs în 94 de zile 2.824 de kilometri. O expediţie legendară, un adevărat marş de circa 30 de kilometri pe zi peste gheţurile din cea mai vitregă zonă din câte are planeta Pământ.

Săniuşul ca sport, sania în turism şi literatură

Săniuşul debutează în viaţa noastră ca joacă, dar unii aleg să se joace serios cu sania şi când sunt mari, astfel apărând, în zona Sankt Peter-sburg din Rusia, în secolul al XVIII-lea, săniuşul ca sport competiţional.

Însă prima competiţie mondială de săniuş a avut loc mult mai târziu, la Oslo, în anul 1955. Doi ani mai târziu s-a înfiinţat Federaţia Internaţională de Sanie, iar în anul 1965 săniuşul a devenit sport olimpic.

Dacă în copilărie ne dădeam cu sania stând pe burtă sau în şezut, în sportul de performanţă poziţia regulamentară este întins pe spate, cu picioarele spre direcţia de mers, iar pârtia este una asemănătoare unui tunel fără partea superioară, aşa încât sportivii nu se pot răni. La punctul de start, sportivul se împinge cu ajutorul mâinilor pe o porţiune stabilită strict, apoi se lungeşte şi încearcă se se facă cât mai mic, unindu-se cu sania ca să opună aerului o rezistenţă cât mai redusă.

Un sport înrudit cu săniuşul este bobul. Această sanie uriaşă, asemănătoare unui sabot, este foarte grea, fiind împinsă de sportivi aşa cum se împinge o maşină care nu vrea să pornească, iar la punctul prestabilit sportivii sar în „sabot“ şi alunecă cu viteze ameţitoare pe gheaţă, încercând să obţină timpi cât mai buni.

Săniile trase de cai sunt o atracţie pentru turişti în multe zone montane, clinchetul clopoţeilor, aerul rece care biciuieşte obrajii în timp ce te plimbi în sanie, acoperit de blănuri, fiind ceva plăcut în vreme de sărbătoare.