Sarea cea „slăvită la ospeţe”

Sarea „cea slăvită la ospeţe de barbari” – după cum spunea poetul Nichita Stănescu în poezia „Evocare”- a însoţit oamenii pe parcursul întregii istorii şi a influenţat dezvoltarea demografică şi economică, fiind şi astăzi “o prezenţă” de nelipsit de pe mesele noastre.

Istoria extragerii sării s-a contopit cu istoria civilizaţiei umane încă din preistorie. Dovezile arheologice arată că oamenii au preţuit această resursă naturală, care era folosită atât la consum, cât şi ca monedă de schimb.

Sarea şi omul, împreună de la începuturi

Natura specială a mediului salin face să se conserve cu mai mare uşurinţă obiectele din lemn şi în general elementele de origine organică, în vreme ce metalele sunt distruse mult mai repede. S-au descoperit numeroase unelte din lemn (ciocane, săpăligi, târnăcoape), cu ajutorul cărora în vremurile străvechi, chiar înainte de Epoca Fierului, s-a făcut extracţie de sare. În ţara noastră au fost descoperite astfel de unelte în exploatarea salină de la Figa, judeţul Bistriţa Năsăud.

Indiciile despre exploatarea sării în  ţara noastră sunt şi mai vechi, din perioada neolitică, însă sunt mai degrabă dovezi indirecte, bazate pe observaţia că existau aşezări omeneşti în imediata apropiere a surselor saline şi probabil încă de pe atunci sarea juca un rol important în relaţiile dintre colectivităţile umane, fiind folosită ca monedă de schimb cu populaţiile aflate în zone sărace în sare, cum ar fi cele din zona Panonică, sudul Dunării şi teritoriul de nord, aflat astăzi în Ucraina.

Dovezi ale exploatărilor străvechi ale resurselor de sare s-au mai găsit la Valea Florilor, judeţul Cluj, unde jgheaburile de lemn descoperite şi alte indicii vorbesc despre preocuparea pentru sare a oamenilor din Epoca Bronzului târziu (1600-1100 î.Hr.).

Geto-dacii aveau sarea pe lista alimentelor şi produselor pe care le exportau.  Ei făceau comerţ cu sare mai ales cu grecii, dar foloseau sarea şi la prelucrarea pieilor şi la conservarea peştelui şi a cărnii. Aceasta a fost, de altfel, şi principala utilizare a sării în zorii civilizaţiei umane, când pentru comunităţi era foarte important să aibă provizii de carne pentru o durată cât mai mare.

Extragerea şi transportul în vechime

Obţinerea sării la începuturi nu s-a făcut prin minerit, ci prin săparea de gropi până la adâncimea la care apărea apa sărată, iar această saramură era lăsată după aceea la soare pentru a se evapora apa. Metoda era ineficientă, mai ales că depindea prea mult de condiţiile de mediu şi dura foarte mult, de aceea s-a trecut la prelucrearea saramurii prin fierbere. Astfel a luat fiinţă metoda brichetării, adică obţinerea de calupuri standardizate, de circa 1,5 kilograme de sare, după ce vasul de lut era spart. Metoda mai avea şi avantajul că furniza sare uşor de transportat, de contabilizat şi de comercializat. În faza următoare s-a trecut la mineritul propriu-zis, la săparea de galerii şi la întărirea acestora cu trunchiuri de copaci, aşa cum apar în vestigiile descoperite la exploatarea de la Valea Florilor, unde romanii au continuat ceea ce începuseră populaţiile din perioada târzie a Epocii Bronzului. Altă metodă de transport mai presupunea tăierea blocurilor de sare, ridicarea lor la suprafaţă, unde erau curăţate de impurităţile mari, şlefuite şi pregătite pentru transport şi comercializare. Aceste mari blocuri de sare puteau fi şi topite, pentru ca saramura să fie scoasă la suprafaţă prin metoda descrisă anterior.

Sarea şi alimentaţia oamenilor şi a animalelor

Pe lângă utilitatea de conservat pe care o are sarea, aceasta este o substanţă necesară alimentaţiei omului. S-a constatat că mediul salin favorizează transmiterea semnalelor electrice în creier. Odată cu diversificarea alimentaţiei umane, prin îndepărtarea de ceea ce oferea natura în mod direct (deci prin prelucrarea tot mai complexă a alimentelor), a devenit strict necesar aportul de sare dincolo de ce ofereau alimentele în starea lor primară. Animalele, mai ales erbivorele, au nevoie de sare şi oamenii au remarcat această nevoie odată cu domesticirea caprelor, ovinelor, bovinelor, cabalinelor. Dacă oamenii nu le puneau la dispoziţie sare, animalele se îmbolnăveau, productivitatea scădea, drept urmare achiziţionarea sării a devenit o prioritate. Şi în zilele noastre, crescătorii de capre din Franţa aşază în fiecare zi bulgări de sare pe pietre, iar câinii adună erbivorele răsfirate pe deal şi le mână spre aceste zone, pentru a-şi asigura necesarul de sare. Desigur, pentru alimentaţia oamenilor se recomandă o sare cât mai naturală, fără adaosuri de diverse substanţe. Adăugarea de iod în sare, normă decisă în urmă cu doar câţiva ani, a declanşat numeroase dezbateri, fiindcă există persoane care nu numai că nu au nevoie de iod în organism, ba au chiar exces – cum ar fi suferinzii de hipertiroidie -, caz în care sarea iodată le poate face chiar rău. Mediul salin este recomandat în unele afecţiuni respiratorii, cum ar fi bronşită astmatică, astm bronşic, alergii, motiv pentru care în unele saline s-au făcut sanatorii pentru a uşura acestor bolnavi suferinţele. De referinţă la noi sunt cele de la Slănic Prahova, Turda, Târgu Ocna, Praid, Ocnele Mari, Ocna Şugatag şi altele.

În România sarea există în cantităţi foarte mari, în perioada interbelică fiind cel mai mare exportator la un nivel european. Rezervele noastre de sare sunt atât de mari, spun geologii, încât am putea alimenta întreaga planetă timp de ani de zile. Există circa 200 de masive de sare de mari dimensiuni, unele dintre ele închise, din nerentabilitate. 

Sarea, “aurul alb” din Africa