Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Un popor, două sisteme

Un popor, două sisteme

Un articol de: Dan Cârlea - 26 Noi, 2016

În luna noiembrie a anului 1989 - anul prăbușirii întregului bloc comunist - a mai avut loc o cădere, în cel mai propriu sens al cuvântului: căderea Zidului Berlinului. A fost un moment istoric, de dispariție a unuia dintre cele mai sinistre simboluri ale despărţirii oamenilor. Astăzi, pe o mică porţiune din acel loc, se află un monument.

Pericolul nazismului şi necesitatea imperioasă a distrugerii acestuia a făcut, în timpul Celui de‑al Doilea Război Mondial, imposibilul: alianța occidentului cu Rusia comunistă. Însă, odată încheiată conflagraţia, lumea s‑a împărţit, începând din inima Europei – Berlin. Oraşul în ruine a fost împărţit în patru zone, într‑o primă fază existând intenţia ca puterile învingătoare să guverneze Germania împreună, între graniţele care au fost stabilite în 1947. Însă aproape imediat după ce războiul fierbinte s‑a încheiat, a început Războiul Rece, iar zonele aflate sub controlul americanilor, englezilor şi francezilor au fost unite în ceea ce avea să fie, pentru aproape o jumătate de veac, Republica Federală Germania. De cealaltă parte a balanţei se afla Uniunea Sovietică, sub influenţa căreia a fost proclamată, tot în anul 1949, Republica Democrată Germană. Un prim zid, deocamdată invizibil, se ridicase între familiile berlinezilor. La ridicarea acestuia a contribuit decisiv un factor cât se poate de concret, pe lângă diferenţele politice, ideologice şi de sistem dintre Vest şi Est, și anume faptul că foarte mulţi germani din zona aflată sub controlul autorităţilor comuniste - şi vorbim inclusiv de oameni cu calificări importante, intelectuali din diverse domenii - alegeau să treacă în partea de vest a oraşului şi...să nu se mai întoarcă. Altă cale de a‑i opri, decât ridicarea unui zid, nu s‑a găsit. Aşa că, la iniţiativa liderului comunist al Republicii Democrate Germane, Walter Ulbricht - iniţiativă acceptată de sovietici - s‑a decis ridicarea Zidului Berlinului, lucru ce a început în vara anului 1961. Într‑o primă fază, sovieticii, prin vocea lui Nikita Hruşciov, s‑au opus ridicării unui zid şi au considerat că este suficientă separarea celor două zone ale oraşului cu sârmă ghimpată. Probabil liderul de la Moscova a intuit dezastrul de imagine pentru sistemul comunist ca urmare a ridicării unui zid între cele două lumi.

Zidul a fost construit numai în partea răsăriteană a Berlinului, constructorii est‑germani fiind atenţi să nu atingă în nici un punct graniţa cu Republica Federală Germană. Propaganda momentului spunea că rolul zidului este de „barieră de protecţie antifascistă”, adică faţă de Occident. Însă realitatea era, de fapt, cea care dictase ridicarea acestei construcţii. Faptul că partea de vest, administrată de Occident, se dezvolta economic mai bine îi făcea pe mulţi est germani şi nu numai, să se mute în partea de vest. După ridicarea zidului, această emigraţie a scăzut semnificativ, cifrele vorbind de la sine: în perioada cuprinsă între 1949 şi 1962 au emigrat din Republica Democrată Germană în cea Federală circa 2 milioane şi jumătate de oameni, iar în perioada în care zidul a fost în picioare (1962‑1989), numai 5000 de cetăţeni au reuşit această performanţă.

Efectele „Cortinei de fier”

Efectele acestei construcţii faraonice, care a împărţit fizic lumea, expresia „cortină de fier” căpătând şi un aspect cât se poate de concret, sunt pe mai multe planuri. În primul rând, întreaga lume a înţeles ce înseamnă de fapt comunismul - oameni ţinuţi cu forţa undeva, căci dacă ar fi fost lăsaţi liberi ar fi părăsit „ţarcul”. Iar logica elementară spunea că oamenii nu fug de la bine, ci de la rău la mai bine. Astfel că întreaga propagandă comunistă, care se străduia, pe diverse meridiane, să arate superioritatea sistemului comunist faţă de cel capitalist, a rămas o glumă proastă, iar realizările autentice ale sovieticilor, precum cele din domeniul spaţial, s‑a înţeles că erau făcute cu enorme costuri „ascunse”.

Un alt efect a fost cel de separare a familiilor germane. Într‑o zi oarecare, părinţi şi copii, fraţi, prieteni, s‑au trezit în ţări diferite şi separate de un zid, de câmpuri de mine, sârmă ghimpată şi foişoare cu mitraliere.

Însă lucrurile intraseră deja pe un anumit făgaş, la scară internaţională, şi nimeni nu mai dorea confruntări şi în mijlocul Europei, abia redresată după Al Doilea Război Mondial. Drept care, americanii, prin vocea preşedintelui Kennedy, au acceptat situaţia, protestând numai de formă, în stil diplomatic, dar pe alte canale transmiţând că acceptă situaţia ca pe „un fapt al vieţii internaţionale”. Să nu uităm că la momentul ridicării Zidului Berlinului avusese loc deja un conflict important între cele două mari puteri - Războiul din Coreea, iar Războiul din Vietnam abia începea. Nu mai era cazul declaşării altuia în inima bătrânului continent.

Brigada Berlin

Însă pericolul la acel moment era că s‑ar fi putut ca sovieticii, încurajaţi de acest succes, să încerce să împingă lucrurile mai departe. Drept care americanii au hotărât să facă mutările necesare pentru a se înţelege că occidentul nu va renunţa la apărarea Berlinului de vest. În august 1961, a aterizat pe aeroportul Tempelhof generalul Lucius D.Clay, împreună cu vicepreşedintele american Lyndon Johnson. Cei doi au creat Brigada Berlin, adică au întărit dispozitivul militar de apărare a orașului, în faţa unei posibile agresiuni sovietice.

Pe 20 august 1961, o coloană militară, care se întindea pe 160 de km, a trecut prin punctul de control de la Helmstedt şi militarii au mărşăluit prin Berlinul de vest, în ovaţiile mulţimii. Era clar pentru toată lumea că lucrurile nu vor scăpa de sub control. În plus, la fiecare trei luni, un batalion american nou era trimis pe autostrada Berlinului de vest, ca să vadă toată lumea că aliaţii nu vor ceda în faţa unor eventuale pretenţii crescânde ale sovieticilor.

Declinul treptat al Uniunii Sovietice, pierderea Războiului Rece şi a competiţiei economice cu vestul, a dus, finalmente, şi la prăbuşirea Zidului Berlinului, înfăptuită în iarna anului 1989, cu puţin înainte de a ne regăsi şi noi, românii, libertatea. În câteva săptămăni, zidul a fost distrus aproape în toatalitate, lăsându‑se doar o mică porţiune pentru aducerea aminte, iar după mai puţin de un an Germania (pe 3 octombrie 1990) a fost reunificată oficial.