Un râu din munţi până-n inima ţării şi mai încolo

Este greu de crezut astăzi că Dâmboviţa de acum două sute de ani era un firicel de apă care traversa haotic Bucureştiul, după conturul uliţelor, aproape scăldând cu cei câţiva centimetri de apă prispele magherniţelor de care mahalalele erau pline. Acesta este adevărul, înainte de orice sistematizare a Dâmboviţei, aceasta arăta ca un pârâiaş prin care trăsurile treceau, de cele mai multe ori, când nu ploua abundent, fără a avea nevoie de podeţe. Să vedem cum au decurs lucrurile, până s-a ajuns la Dâmboviţa din zilele noastre.

Râul porneşte spre aglomeratul nostru Bucureşti tocmai din Munţii Făgăraşului, de la altitudinea de 1.800 de metri, izvorul Dâmboviţei aflându-se pe versantul muntelui Curmătura Oticului. În drumul său către punctul de vărsare în râul Argeş, loc aflat în orăşelul Budeşti (7725 în anul 2011) din judeţul Călăraşi, Dâmboviţa trece prin Munţii Făgăraş, Munţii Iezer-Păpuşa, Munţii Leaota, Subcarpaţii Getici şi Subcarpaţii de Curbură, Podişul Getic, Câmpia Înaltă a Târgoviştei, Câmpia Titu, Câmpia Bucureştilor, Câmpia Burnazului.

Apa bucureştenilor cea de toate zilele

Prin jurul anului 1800, râul era mai degrabă o gârlă care curgea haotic, fără vreun plan urbanistic. El trecea prin curtea Liceului „Sfântul Sava“, a cărui bucătărie din cadrul internatului era pusă în pericol atunci când se umfla din pricina ploilor, iar locuitorii mahalalelor rămâneau blocaţi în căsuţe până se retrăgeau apele. În perioadele normale, Dâmboviţa era atât de mică – rareori depăşind 60 de centimetri, încât existau numai câteva podişti peste ea.

Sacagiii luau apă din vaduri ştiute de ei, îşi umpleau vasele, apoi cutreierau uliţele strigându-şi preţioasa marfă „Apă, apă!“ sau o duceau direct la abonaţii cărora o vindeau cu preţul de 50 de bani ocaua.

În afară de această sursă de apă, bucureştenii mai înstăriţi aveau la dispoziţie puţurile din curte, de pe uliţe şi din pieţe, unele celebre, încât numele lor au traversat timpul, până la noi: Mărcuţa, Cişmigiu, Fântâna Mitropolitului, Puţul lui Zamfir.

Dezastrul care ne-a împins mai departe

Toate au mers aşa, până la un eveniment catastrofal pentru oraş, petrecut în anul 1865. Când mai avea de stat la domnie numai un an, Alexandru Ioan Cuza s-a văzut supus şi unei provocări de origine... meteorologică: ploile abundente au dus la umflarea şi revărsarea Dâmboviţei pe o porţiune întinsă, de la Grozăveşti până la Vitan, apa ajungând şi la nivelul de 3 metri. Atunci s-a înţeles că aşa nu mai merge şi trebuie modernizat

cursul râului care traversa Bucureştiul, iar domnitorul Alexandru Ioan Cuza a cerut să se demoleze morile de râu de pe maluri, podurile cu picioarele în albia gârlei, pentru a se lărgi făgaşul râului şi a se putea înălţa malurile. Însă lucrurile s-au mişcat greu, lucrările începând abia în anul 1880.

Între timp, de la începuturile secolului al XIX-lea, când apa era curată şi bună, lucrurile se schimbaseră. Pe la sfârşitul secolului, conform cărţii „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi“, a lui Victor Bilciurescu, apărută în anul 1945, Dâmboviţa avea o apă murdară, noroioasă, în care se scurgeau mizeriile oraşului şi cetăţenii aruncau reziduurile casnice.

Populaţia Bucureştiului creştea necontenit, iar sursa principală tradiţională de apă devenise de nefolosit. Lucrurile deveneau grave, aşa că s-a încercat alimentarea cu apă potabilă prin „ţevi“ din olane de pământ, iar apa provenea din izvoarele Creţuleşti şi Crevedia. Dar era o soluţie la care aveau acces cei bogaţi, nu plebea din mahalale. În anul 1879 au fost aduşi din Germania inginerii Culman şi Bürkly-Ziegler, din Paris a venit Charles Lalanne, cu misiunea din partea primăriei să studieze problema alimentării cu apă a oraşului şi crearea canalizării. Lalanne a notat într-un raport din anul 1879 că în Bucureşti existau 10,5 km de conducte, 41 de fântâni publice, 188 de instalaţii particulare şi 200 de guri de apă, consumul zilnic fiind de 1.200 de metri cubi la o populaţie de 190.000-200.000 de locuitori.

A urmat o licitaţie organizată în 1882, pentru „darea în întreprindere a lucrărilor de captare şi aducere a apei în oraş“, iar lucrările au durat până în 1889. Au urmat mai multe modernizări ale cursului Dâmboviţei şi ale sistemului de alimentare cu apă, însă perioada din anii â80 este cea mai importantă.

Perioada comunistă, cea mai plină de schimbări

Pe o distanţă de 22 km este parcurs Bucureştiul de râul Dâmboviţa, aşa că lucrările de sistematizare din anii â80 au fost costisitoare, mai ales că s-a adăugat la strictul necesar constând din adâncirea albiei şi betonarea ei şi un capriciu al lui Nicolae Ceauşescu, crearea Lacului Ciurel, care se dorea în viitor un lac de agrement pentru toţi locuitorii Capitalei. Ceea ce, din păcate, nu a ajuns nici până astăzi, fiind doar o imensă întindere de apă pentru care s-au scos din morminte morţii cimitirului Ciurel, episod trăit pe viu de autorul articolului. Pământ păstrând încă rămăşiţe umane a fost depozitat, în grabă, cu titlu de provizorat, în spatele blocurilor nou construite din cartierul Crângaşi, iar mirosul era îngrozitor. Copiii mici se jucau pe mormanele de pământ şi uneori mai scoteau la lumină câte un os uman.

Ideea era de a se ajunge în final la realizarea Canalului Bucureşti-Marea Neagră, un proiect mai vechi, a cărui utilitate este încă discutată de specialişti, existând opinii divergente, de la util şi profitabil la nerentabil, prin amortizarea foarte grea a cheltuielilor.

Oricum, de la Dâmboviţa din care, iniţial, oamenii beau apă fără grijă la cea plină de mizerii şi apoi la cea modernă şi civilizată, drumul a fost unul anevoios, ca de altfel istoria oraşului pe care îl traversează şi oglindeşte. (Dan Cârlea)