A citi realitatea cu ochii lui Hristos

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

Evanghelistul Matei ne vorbește despre vindecarea a doi orbi și a unui mut. Orbii par să creadă că Iisus este Mesia, căruia, conform lui Isaia (35, 5; 61, 1), i se oferă capacitatea de a vindeca orbii și de a tămădui bolile în genere. Pentru că lui Mesia i s-a profețit că va fi Fiul lui David. Anumiți comentatori au observat că, deși ochii orbilor erau închiși, prin mintea lor erau „văzători iscu­siți”. În timp ce minunea este înțeleasă ca o „fereastră care revelează Împărăția lui Dumnezeu” în prezența unei Persoane, suntem invitați la credința ca vedere, în a citi realitatea cu ochii lui Hristos. Pentru aceasta este atât de importantă ascultarea Evangheliei cu o inimă deschisă, pentru că Evanghelia este Cuvânt viu. „Gura lui Hristos este Evanghelia”, scrie Fericitul Augustin, Hristos „domnește în cer, dar nu încetează să vorbească pe pământ”.

Astfel, Îl vedem pe Domnul făcând două minuni. Într-una a vindecat doi orbi care au primit imediat lumina ochilor și au văzut creația ca dar al lui Dumnezeu. În cealaltă minune, El a vindecat o persoană mută, iar această muțenie a fost consecința unei stări demonice, și nu înțeleasă doar ca o boală în cadrele ei fizice. Cuvântul - și Fiul lui Dumnezeu -vine în lume pentru a restaura creatura afectată de stricăciune, boală și păcat. Finalmente, și păcatul este o boală spirituală. Așa cum prin porunca voită a lui Dumnezeu au fost create lumea și omul, tot așa, prin aceeași autoritate dumnezeiască, omul este recreat de Domnul pentru a deveni o făptură nouă, un membru al Bisericii, moștenitor al darurilor divine libere de orbire, dominație demonică, ură, violen­ță și moarte. „Domnul Iisus Hristos n-a venit să facă minuni, ci a făcut minuni ca să se vadă și să adeverească că a venit.”

Hristos, cu autoritatea divină a Celui care se declară „lumina lumii” (cf. Ioan 8, 12), „atinge” ochii închiși ai celor doi orbi care cer milostivire și ajutor și le spune: „Credeți că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Și această „credință devenire” nu poate decât să amintească porunca creatoare a lui Dumnezeu la facerea lumii, așa cum este descrisă în Vechiul Testament în cartea Genezei (1, 3; 6-14 etc.). Pentru cel mut și posedat, evanghelistul nu face comentarii. Pur și simplu afirmă că omul surd „a grăit” (Matei 9, 33) imediat ce Hristos a scos demonul. Hristos nu i-a cerut credință, pentru că nu putea vorbi. Dar a văzut credința lucrătoare în inima lui. Fericitul Ieronim ne spune că minunile care au avut loc mai înainte, cu fiica dregătorului și femeia cu scurgere de sânge, sunt acum urmate de cea cu cei doi orbi, pentru ca aceia care văzuseră mai înainte minunea asupra morții și a bolii să vadă acum vindecarea orbirii.

„Glasul existențial al oricărui credincios suferind”

Înainte să-i vindece pe orbi, i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Dacă ar crede cu inima în Hristos, ar fi vrednici de vindecare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Observați că Domnul a dorit deseori să i se ceară să vindece, ca nimeni să nu creadă că El era dornic să profite de un prilej de arătare”. Răspunsul: „Da, Doamne!”. Acest răspuns relevă faptul că ei credeau în dumnezeirea Sa, de aceea L-au urmat. Și de la „Fiul lui David” (Sfântul Remigius, Apostolul francilor, ne spune că „pe bună dreptate Îl numesc Fiul lui David, pentru că Fecioara Maria era din neamul lui David”) i se adresează apoi cu „Doamne”, adică Dumnezeule. Astfel, Hristos, ca Dumnezeu-Om, a făcut minunea prin cuvântul Său. Ca om, „Fiul lui David” le-a spus: „Să fie după credința voastră”. Ca Dumnezeu, a dăruit lumină în ochii lor. Lectura evanghelică îl prezintă pe Hristos ca lumină a lumii, interpelându-ne pe fiecare dintre noi: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunsul nostru: „Da, Doamne!”, plin de tărie și bucurie, care devine glasul existențial al oricărui credincios suferind. Minunea vindecării este semnul că Hristos, împreună cu vederea, vrea să deschidă privirea noastră interioară, pentru ca viața noastră să devină tot mai profundă prin recunoaşterea lui Hristos ca pe Unicul nostru Mântuitor. Lumina lumii luminează toate întunecimile vieţii şi ne îndeamnă să viețuim drept „fii ai luminii, fiice ale luminii”, fii ai Tatălui ceresc și fiice ale Tatălui ceresc. Astfel, orbii au primit cu vrednicie o dublă vindecare: vederea cu ochii trupului și viețuirea în Hristos, slăvindu-L, adică mintea și inima au fost luminate de darul credinței. În timp ce fariseii, orbi pe dinăuntru și lipsiți de lumina credinței, L-au respins și L-au acuzat. Este demn de remarcat faptul că fariseii nu neagă realitatea minunilor lui Hristos, ci încearcă să le interpreteze într-un mod care distorsionează adevărul. Astfel, ei se dovedesc a fi precursorii multor speculativi din vremurile de mai târziu, care au încercat să atribuie minunile din Noul Testament cauzelor naturale, fenomenelor psihologice sau chiar fanteziilor ucenicilor. Numai cu inima se cunoaşte cu adevărat o persoană. De fapt, fariseii şi saduceii L-au cunoscut pe Iisus în mod exterior, au cunoscut poate învăţătura Sa, atâtea detalii despre El, dar nu L-au cunoscut în adevărul Său.

Suntem chemați să dăruim un răspuns aplicat

Comuniunea cu Hristos, Calea, Adevărul și Viața, în această viaţă ne pregăteşte să depăşim graniţa morţii pentru a viețui fără sfârşit în Hristos. Credinţa în învierea morţilor şi nădejdea vieţii veşnice deschid lumina privirii noastre spre sensul ultim al existenţei noastre: Dumnezeu l-a creat pe om pentru înviere şi pentru viaţă, pentru veșnicie și bucurie şi acest adevăr unic dăruieşte dimensiune autentică şi definitivă istoriei lumii, scop existenţei umane personale şi trăirii complexe umane sociale, culturii, politicii și economiei. Lipsit de lumina credinţei, universul întreg ajunge limitat și închis într-un mormânt închis, fără orizont, viitor, fără nădejde. Dacă este adevărat că în viața eclesial-liturgică și personal-comunitară Hristos încă vestește Evanghelia și se face pe Sine prezență vie în Duhul, rezultă că, participând la Liturghie și la îmbisericirea noastră, suntem invitați să-i dăm un răspuns lui Hristos, lumina lumii. Noi ascultăm, citim și studiem Evanghelia și suntem chemați să dăruim un răspuns aplicat prin viața noastră.

Lectura Evangheliei ne arată că Cel care rămâne îndelung aproape de persoanele suferinde cunoaşte neliniştea şi lacrimile, dar şi minunea bucuriei, rod al iubirii. Biserica este o mamă și maternitatea Bisericii este reflexia iubirii grijulii a Preasfintei Treimi, Dumnezeul iubirii, despre care vorbeşte profetul Isaia: „Aşa cum mama îşi mângâie pe fiul ei și Eu vă voi mângâia pe voi, și voi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim” (Isaia 66, 13). Iubirea de mamă a Bisericii este o maternitate care vorbeşte fără cuvinte retorice, care trezeşte în inimi mângâierea, o bucurie profundă, o bucurie care în mod paradoxal convieţuieşte cu durerea, cu suferinţa. Biserica, asemenea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, păstrează înlăuntrul ei dramele omului, dar şi mângâierea lui Dumnezeu, le ţine împreună, de-a lungul pelerinajului istoriei. De-a lungul secolelor, Biserica arată semnele și urmele iubirii lui Dumnezeu, care continuă să facă lucruri mari în persoanele smerite şi simple. Suferinţa acceptată și asumată, împărtăşirea empatică sinceră şi gratuită oare nu sunt minuni ale iubirii? Curajul de a înfrunta răul numai cu tăria credinţei şi a nădejdii în Domnul Învierii nu este o minune pe care harul Preasfintei Treimi o trezeşte încontinuu în atâtea persoane care oferă solidaritate și empatie, timp şi energie pentru a-l ajuta pe cel care suferă? Pentru toate acestea noi trăim o bucurie care nu uită suferinţa, dimpotrivă, o înţelege. În felul acesta, bolnavii şi toţi cei suferinzi sunt în Biserică nu numai destinatari ai atenţiei, proximității şi îngrijirii, ci, înainte de toate şi, mai ales, protagonişti ai pelerinajului vieții credinței şi nădejdii lucrătoare, martori ai minunilor iubirii, ai bucuriei pascale care înfloreşte din Crucea şi din Învierea lui Hristos. Textul de astăzi, în afară de autoritatea mesianică a lui Hristos și de implorarea bolnavilor a iubirii milostive divine, vrea, cu remarca sa finală asupra interpretării minunilor de către farisei, să ne amintească adevărul că întâlnirea noastră cu minunea iubirii lui Dumnezeu are loc departe de speculații abstracte, departe de distorsiuni răuvoitoare, în moartea și învierea noastră la viața nouă inspirată și călăuzită de Duhul lui Dumnezeu.