Armele luptei cu demonii trebuie alese pe măsura adversarilor

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Tocmai coborâseră de pe munte, unde În­vățătorul Se schimbase la față. Erau încă cuprinși de euforia clipelor tainice petrecute acolo. Încă mai discutau despre Ilie, despre care știau, din prorocii, că va precede venirea lui Mesia. Desprinși din lumea aceea cerească, Petru, Iacov și Ioan - căci ei sunt ucenicii care L-au însoțit pe Iisus pe munte - au dat din nou peste prive­liștea dezolantă a neputinței pământești.

În lipsa lor, ceilalți ucenici încercaseră să tămăduiască un lunatic, pe care tatăl său îl adusese la ei. Când a sosit Iisus, omul I-a cerut ajutorul. Neputința cauzată de boală fusese secondată de neputința ucenicilor de a face ceva pentru bolnav. Mântuitorul a certat demonul, demonul a ieșit din copil și copilul s-a însănătoșit pe loc. Ucenicilor le-a explicat că nu pot învinge demonii și tămădui neputințele trupești decât prin credință, rugăciune și post.

„De multe ori cade în foc și de multe ori în apă”

Dar fiul părintelui din Evanghelie este un caz aparte. Patologia lui nu poate fi înțeleasă deplin dacă ignorăm faptul că relatările biblice recurg adesea la simbolism. Iar sensul figurativ al discursului scapă, de multe ori, cititorului modern.

La o primă vedere, faptul că tânărul cădea frecvent în foc și în apă ar putea fi pus pe seama pierderii echilibrului sau chiar a incapacității de a realiza și a evita pericolele din jurul său. Era, doar, lunatic - somnambul, am spune astăzi - și nu conștien­tiza ce făcea în acele momente.

Focul și apa sunt însă mai mult decât elemente naturale în concepția biblică. Sunt simboluri. Focul și apa transmit omului din epoca biblică asociații ce țin de sfera nepalpabilă a lumii, dar care sunt pentru el la fel de reale ca și lucrurile văzute.

Prin foc se arată uneori lucrarea de purificare a omului, ca urmare a intervenției divine. În acest sens, Sfântul Ioan Botezătorul spune că Iisus Hristos „va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Lc. 3, 16).
Dar focul este și simbolul judecății. Sfântul Apostol Pavel utilizează o comparație din sfera metalurgiei atunci când vor­bește despre judecată. În stare solidă, metalul conține impu­ri­tăți. Prin topire, aceste impu­rități se ridică la suprafață și pot fi separate de metal. La fel va fi și la judecată: faptele vor fi vizibile atunci și se vor distinge ușor cele rele (1 Cor. 3, 13). Tot legat de judecată, focul simbolizează pedeapsa și chinurile. Locul supliciului veșnic e numit chiar de Mântuitorul „gheena focului” (Mt. 5, 22). Tot El descrie iadul ca fiind locul în care viermele celor damnați nu doarme și focul lor nu se stinge (Mc. 9, 48). Acest foc veșnic mai are însă o asociere în gândirea contemporanilor Mântuitorului. Este locul demonilor, menit de Dumnezeu pentru pedepsirea acestora (Mt. 25, 41).
Fără apă, viața umană nu e posibilă. Pe lângă asigurarea funcției vitale, Mântuitorul arată apa ca element baptismal, indispensabil nașterii duhovnicești a omului: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5).

Dar apa poate reprezenta și o amenințare la adresa existenței umane. Vechii evrei, ca de altfel și alte popoare din Antichitate, asociau apei conotații malefice, ostile lui Dumnezeu: „Tu (Doamne) ai despărţit (ai despicat - n.a.), cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă” (Ps. 73, 14). Oare întâmplător se aruncă demonii intrați în porcii gadarenilor în mare (Mt. 8, 32)? În Evanghelia de astăzi, apa este mai mult decât un element natural. Apa este un simbol al lucrării malefice care însoțea boala tânărului.

Așadar, în mod subtil, prin menționarea „focului și a apei” în descrierea manifestărilor tânărului se sugerează că boala acestuia era deosebit de gravă, că suferința sa stătea sub imperiul forțelor demonice. Desfășu­rarea evenimentelor o confirmă: „Iar Iisus a certat demonul și a ieșit demonul din el și s-a vindecat copilul din ceasul acela” (v. 18). Până în acel moment, nici tatăl, nici măcar Apostolii nu au amintit nimic de demon. Au intuit, poate, cauza bolii. Au încercat, cum au știut ei, să tămăduiască copilul. Dar n-au reușit. Pe atunci, erau încă nepregătiți și nepu­tincioși în fața demonilor. Mai târziu, primind putere de Sus, pregătindu-se prin rugăciune și post, au biruit lucrarea demonică, dăruind tămăduire bolnavilor.

În vremea aceasta

„În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om…” Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune nimic despre sărmanul părinte: ce vârstă avea, din ce loc venea, de ce neam era, dacă era om simplu sau o persoană importantă. Putea fi evreu, la fel de bine cum putea să fie de alt neam, dacă avem în vedere că episodul s-a petrecut în nordul Țării Sfinte, în Galileea, unde alături de iudei locuiau și străini. Putea fi bogat sau sărac, încă în floarea vârstei sau deja încărun­țit. Putea fi oricine.

Omul din Evanghelie s-a întâmplat să se nască cu 2.000 de ani în urmă. Dar ca el au fost mereu de-a lungul vremii și sunt destui și „în vremea aceasta”. Părinți îndurerați din pricina copiilor. Auzi de ei de la alții sau îi vezi chiar tu căutând în toate locurile, bătând calea spitalelor, implorând medici, informându-se despre terapii, înfruntând eșecul, agățându-se de cea mai mică speranță: poate, poate, copilul se va vindeca...

Boala tânărului din Evanghelie era agravată de lucrarea demonică. Astăzi, vor spune unii, nu mai sunt demoni. Sunt boli, cu etiologie cunoscută sau nu, curabile sau incurabile. Există, însă, destui părinți îndurerați, gata oricând să mărturisească contrariul. „În vremea aceasta”, tânărul căzut „în apă și în foc” este tânărul căzut în patimi.

Lupta pentru a se elibera din robia patimii este grea pentru orice tânăr, pentru că nu e doar un război împotriva trupului și simțurilor. Dependența pe care o induc unele patimi poate duce la suferințe pe care cel în cauză le descrie ca pe chinurile iadului: un „foc care nu se stinge”. Fiindcă iadul, oricât de departe ni-l închipuim noi, începe aici. Omul împătimit se aseamănă acelui om, imaginat de Oscar Wilde, care moare și ajunge gol în fața Dreptului Judecător.

„Dumnezeu, deschizând cartea vieții omului, îi spuse:

- Viața ta a fost rea... Te voi trimite în iad!

- Nu poți, răspunse omul.

Iar Dumnezeu întrebă:

- De ce, și pentru care pricini?

- Pentru că în iad am trăit mereu și niciodată nu am ieșit din el, răspunse omul...”

Scena judecății imaginată de scriitor e fictivă. Dar chiar și așa, ea are tâlcul ei. Lupta celui împătimit împotriva patimii este un război împotriva iadului din el, este o confruntare cu stăpânirea demonică care s-a sălășluit în adâncul său.

De aceea e greu pentru cel pătimaș să lupte singur. Fără îndoială, el are nevoi de ajutor de specialitate, pe care medicii se vor strădui să i-l acorde cât mai bine. Dar are nevoie și de cei din jurul său. Și armele luptei trebuie alese pe măsura adversarilor. Credința părinților, rugăciunea fraților, postul bunicilor... fiecare în parte și toți împreună trebuie să poarte povara celui împătimit.

Însă, mai presus de toate, este tămăduitoare apropierea de Hristos. Vei găsi, poate, înțele­gere la vecini, la cunoscuți. Sau poate nu vei găsi, dacă ei înșiși n-au trecut prin aceeași suferin­ță. Însă Iisus Hristos a trăit și a cunoscut deplinătatea suferinței umane. „Om al durerilor și cunoscător al suferinței..., El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat” (Is. 53, 3-4). El, Cel care a supus demonii și a biruit porțile iadului, îl așteaptă pe pătimaș să se apropie pentru a Se sălășlui El însuși în adâncul său.