Ascultarea şi răzvrătirea, sub lupa iubirii

Evanghelia duminicii a XXXIV-a după Rusalii(a Fiului Risipitor) Luca 15, 11-32

11. Un om avea doi fii.

12. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.

13. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.

14. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

15. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii.

16. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

17. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

18. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta;

19. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

20. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

21. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

22. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui;

23. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;

24. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

25. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casa, a auzit cântece şi jocuri.

26. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.

27. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.

28. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga.

29. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani iţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.

30. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.

31. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt.

32. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucuram, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pe fiul cel mai tânăr din parabolă îl salvează sentimentul pe care îl are că este fiu al tatălui. El se simte ca atare şi se exprimă în aceşti termeni. Trăieşte în acest spaţiu familiar. De aceea spune: „Tată, dă-mi...”

Tatăl este un senior al iubirii. Nu e interesat de el însuşi. E interesat să-l salveze pe celălalt, pe copilul său. Acesta este scopul vieţii lui, demnitatea existenţei sale. Nu-l interesează ce va spune lumea, că îşi va pierde autoritatea dacă se va prezenta ca un părinte falimentar, cu un copil care îşi lasă casa şi fuge departe. Iubirea tatălui merge mult mai departe decât poate merge judecata lumii sau revolta fiului său. Din acest motiv nu vrea să-i dea o lecţie în cuvinte.

Acum trebuie să-l lase să rătăcească, să pătimească, să înveţe, să vadă el personal cum stau lucrurile. Tatăl ştie că acest lucru e o primejdie de moarte, dar nu vede altă soluţie. Îl va însoţi mereu cu iubirea sa, o iubire care rămâne acasă, dar se extinde pretutindeni. Problema nu este ca tatăl să-l ţină pe fiul său lângă el cu forţa, ci de să-i dea posibilitatea, să-i creeze premisele ca el însuşi să vină la El, la Izvorul Vieţii. Şi fără să spună un cuvânt, „le-a împărţit averea”. Îi dă partea pe care a cerut-o. Dar partea aceasta ruptă de ansamblul viţei vieţii nu poate să fie vie, să aducă roade. Se veştejeşte şi se usucă degrabă. Se risipeşte.

Adevărul ne salvează

Încercarea prin care trece fiul mai tânăr, în ţinutul îndepărtat, arată ce ascundea acesta în el, ce rezistenţă avea, ce i-a rămas intact, cine putea să-l ajute, de cine să se alipească, la cine să fugă, cine este „îndurat şi milostiv”, unde este hrana, viaţa şi învierea pentru toţi.

Pot să pierd totul, eu însumi pot să mă pierd cu totul - „pierdut am fost” - pot literalmente să mor - „mort am fost” - dar rămâne ceva care nu se pierde, care nu moare: e tatăl meu şi iubirea lui. O ştiu, o trăiesc. Nu mă gândesc la copiii lui - sunt nevrednic de aşa ceva - mă gândesc la argaţii lui, cum le merge, cum se satură. Mă voi scula, mă voi întoarce înapoi şi îi voi spune tatălui meu: greşit-am Cerului şi înaintea ta. Înaintea ta, care ai o asemenea iubire ce umple cerul şi pământul. Înaintea ta, care până şi aici, în ţara îndepărtată a lipsurilor, a desfrânărilor, a osândei, mâ urmăreşti, mă însoţeşti.

Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Am căzut, am pierdut înfierea. Acesta e păcatul, aceasta este vina mea. Nu averea ta pe care am mâncat-o. Am ofensat relaţia unică a fiului faţă de tatăl. Nu pot să fac nimic, întrucât m-ai cinstit mai mult decât am meritat.

Dacă n-ai fi fost un senior în iubire, dacă nu te-ai fi purtat faţă de mine aşa cum te-ai purtat, dacă n-ai fi fost desăvârşit întru toate, dacă mi-ai fi greşit doar puţin în ceva, poate că aş fi găsit să spun ceva ca o justificare.

Trebuia oare să ajung atât de departe ca să o simt? Trebuia să ajung până la pierzanie şi la moarte ca să înţeleg ce este mântuirea şi viaţa? Vin la tine, tras de tine: de iubirea ta, care mă atrage dinăuntru şi mă face păraş. Mă face rob al tău. Vina este a mea, îngăduinţa, viaţa sunt ale tale.

Dumnezeu ne vrea fii, nu slugi

Înainte ca el să ajungă acasă, tatăl îl vede şi aleargă, fără să spună ceva, cade cu totul pe grumazul său, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Acum fiul a înţeles, a primit răspunsul: tatăl a asculatat mărturisirea, o cunoaşte înainte ca el să o rostească. Îl vede pe fiul său, înainte ca acesta să se întoarcă. Era împreună cu el, fără ca fiul să-l vadă. „Cel ce iubeşte cu dragoste desăvârşită, chiar absent fiind, este de faţă fără a fi văzut de cineva”.

Fiul mai tânăr gândea să ceară să rămână în casa tatălui „ca unul din argaţii săi”. Dacă i s-ar fi acordat aceasta, pentru el ar fi fost ca un rai mare. Însă Dumnezeu Tatăl îl face personajul central şi prilejul unei mari prăznuiri. Iar acest fapt îl uimeşte şi îl aprinde. Dumnezeu iartă, prin mulţimea iubirii Sale. Şi te simţi nevrednic de aceasta. Te retragi în poziţia slugii care îţi este de ajuns, care te mulţumeşte. Nu-l mulţumeşte însă pe Dumnezeu, Care iubeşte atâta, Care iartă atâta, care te zdrobeşte, te striveşte, cu iubirea Sa nemăsurată. Şi plângi de bucurie la minunea aceasta. Şi plânsul arată înmulţirea veseliei.

Fiul mai mare izbucneşte

Din ţarina îndepărtată, unde păştea porcii, fiul mai mare s-a întors cu inimă zdrobită, şi a intrat în rai. Din ţarina tatălui, s-a întors, înfuriat, fiul mai mare şi şi-a arătat osânda pe care o purta înăuntrul său: „s-a mâniat şi nu voia să intre”, pentru că a fost informat de slugi ce se petrece în casă.

Tatăl cunoştea boala fiului său mai mare, că este invidios şi pizmaş. De aceea, mişcat de iubire, îşi măsoară manifestările afecţiunii sale paterne. Nu aleargă, ca în cazul fiului mai tânăr, ci iese afară, împovărat de durere. Şi nu-l „sărută” - dacă ar fi făcut aşa ceva, l-ar fi tulburat cu totul - nici nu-l îmbrăţişează. Îi vorbeşte doar mângâietor. Şi suportă cu răbdare toate valurile furiei fiului mai mare.

Aşa cum fiul cel mai tânăr era gata de mărturisire, acesta era gata de atac, aştepta de mult prilejul să izbucnească, să arunce afară tot ce a strâns şi a fiert în sine de-a lungul atâtor ani: „de atâţia ani îţi slujesc...”

Niciodată nu-l numeşte, nici nu-l priveşte ca tată, ci ca pe un patron, şi încă unul nedrept. Pe sine însuşi se subestimează, se priveşte ca pe o slugă tocmită. În toată această relaţie juridică se justifică pe sine însuşi şi-l osândeşte în chip absolut pe tatăl: „niciodată nu ţi-am călcat porunca”, sunt în ordine îndotdeauna, sunt ireproşabil. Niciodată n-am greşit cu ceva. Tu, dimpotrivă, eşti un eşec total.

Prima dojană a tatălui se face cu exclamaţia: „copile!” Tu nu mă numeşti tată, însă eu te privesc şi te numesc copilul meu. Acesta este lucrul cel dintâi. Nu eşti sluga mea, nici supusul meu.

Adverbului negativ „niciodată”, rostit de fiul mai mare, tatăl îi opune adverbul pozitiv „întotdeauna”: „tu întotdeauna eşti cu mine”. Acesta este raiul, aceasta este libertatea, bogăţia fiului, faptul de a rămâne în casă, de a rămâne împreună cu tatăl. Şi la cererea unui lucru mărunt şi neînsemnat - a unui ied - răspunde cu toate: „toate ale mele, ale tale sunt”.

Comparaţie între cei doi fii

Fiul mai tânăr este un exemplu de întoarcere şi întruchipare a ceea ce este mărturisirea: rod al căinţei, mărturie a greşelilor, a vinovăţiilor mele esenţiale. Zdrobire de inimă şi cerere a milei.

Fiul mai mare e un exemplu al neîntoarcerii şi o evidenţiere a ceea ce nu este mărturisirea: o relatare a izbânzilor proprii şi a vinovăţiilor celorlalţi. O învârtoşare a inimii şi o osândire a altora.

Odată cu trecerea timpului şi cu experienţa dureroasă, de la fiul mai tânăr a fugit ideea că poate găsi ceva în afara casei, în afara tatălui. A cunoscut tăcerea surdă a unei vieţi departe de izvorul ei.

Dimpotrivă, pe măsură ce timpul trece, fiul mai în vârstă nu se maturizează spiritual, ci se învârtoşează în poziţia sa. Neîncetat îi osândeşte pe ceilalţi şi pe tatăl său, cu un sentiment mincinos că el însuşi ar fi „cineva”.

Prin conduita sa, fiul mai tânăr rosteşte cuvântul căinţei: „ţie unuia am greşit”. Fiul mai în vârstă rosteşte dimpotrivă: „tu singur eşti vinovat”.

O parabolă pentru noi

Parabola aceasta are o legătură nemijlocită cu Dumnezeu-Tatăl şi istoria umanităţii, care se împarte în chip caracteristic în două părţi, în doi fii. Noi unde ne găsim? Pe cine reprezentăm? Nu e uşor să spunem. E primejdios să răspundem în grabă; acest lucru ne învaţă parabola.

De la început, când căuta cu de-a sila partea ce i se cuvenea din avere, şi până când a cheltuit totul şi s-a făcut foamete straşnică în tot ţinutul acela îndepărat şi mureau de foame şi el, şi cetăţenii acelei ţări..., până când s-au petrecut toate acestea, fiul mai tânăr era zăpăcit, nu era în ale sale, era în afara sa. Numai după toate acestea „şi-a venit în sine”.

Prin urmare, dacă ne găsim în starea aceasta a fiului mai tânăr, înainte de a-şi veni în sine, înseamnă că suntem în realitate în afara noastră înşine şi nu ştim unde ne aflăm, ce ni se întâmplă, ce reprezentăm. Şi numai dacă venim în noi înşine cumva, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom descoperi sărăcia şi goliciunea noastră.

Dar nici fratele mai mare nu este mai puţin în afara lui însuşi. Sau, mai bine zis, niciodată, în parabolă, el nu este prezentat ca venind în sine, adică venind la tatăl, simţind şi mărturisind prin viaţa şi comportarea sa neputinţa omenească. Se minte şi cugetă alte lucruri: îşi face cu încăpăţânare voia sa şi crede că are tot dreptul de partea sa. Se justifică prin cuvintele sale şi, în acelaşi timp, se tăgăduieşte pe sine însuşi prin conduita sa, arătându-se gol din pricina trufiei, străin de obiceiul şi felul de a fi al Tatălui ceresc.

Prin urmare, nu e uşor să spunem singuri unde ne aflăm, fiindcă poate suntem deja în afara noastră înşine şi nu ştim, nu ne dăm seama de aceasta. Ce lucru înfricoşător e să fii atât de departe, găsindu-te în acelaşi timp înăuntrul casei! Şi încă şi mai înfricoşător e să împlineşti poruncile şi să nu ajungi să guşti din viţelul cel îngrăşat, să nu ajungi invitat strălucit la marele ospăţ, care se aduce „pentru întreaga lume”...

(texte selectate din Arhim. Vasilios Gondikakis, în Cartea fiului risipitor. Şase lecturi pentru omul contemporan, editura Deisis, Sibiu, 1998)