Bogatul nemilostiv pierde mântuirea

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)  Luca XVI, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învăţături duhovniceşti care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăieşte şi îşi aduce aminte de toate faptele săvârşite în timpul vieţii pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existenţa şi viaţa sufletului după despărţirea sa de trup, după moartea fizică a omului.

Starea sufletului după moarte

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înţelegerea legăturii care există între viaţa pământească a omului şi viaţa de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepţilor şi a sfinţilor, fie în izolarea păcătoşilor, adică fie în fericita existenţă a raiului, fie în nefericita existenţă a iadului. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece ea ne arată valoarea unică a vieţii omului pe pământ. Deşi viaţa omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viaţa netrecătoare a sufletului după moarte, adică după despărţirea sufletului de trup.

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărţirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferenţă, într-un somn sau într-o amorţire, ci sufletul are conştiinţa luminată şi poate comunica acolo cu alte suflete, mai ales cu sufletele drepţilor din rai care au trăit pe pământ în credinţă, împlinind voia lui Dumnezeu în viaţa lor.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conştiente de starea în care se află şi de deosebirea care există între rai şi iad. Focul despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, adică văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca fiind o mustrare a conştiinţei, un regret, o suferinţă a conştiinţei pentru faptele rele săvârşite sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al iadului este durerea vidului spiritual din sufletului omului nemilostiv, adică inuman.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine şi rău

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite şi două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă şi mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, vison şi haine de in, adică în haine scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospeţe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube şi suferind, iar la suferinţa lui se adăuga şi multă singurătate. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el şi îi lingeau bubele ca şi cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoşi decât omul bogat şi nemilostiv care nu-l considera pe Lazăr ca fiind un om, ci un vieţuitor între animale. Vedem, deci, două stări de viaţă umană diferite, una trăită în lux, ospeţe şi veselie, iar alta trăită în sărăcie, suferinţă şi singurătate.

Această prezentare a două stări sociale şi spirituale opuse, trăite de doi oameni diferiţi, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-şi trăi viaţa pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viaţa pământească a bogatului s-a sfârşit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbeşte numai despre trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el îşi îngropase sufletul în trup, trăind numai trupeşte, nu duhovniceşte. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, "s-a făcut ţărână" încă din timpul vieţii. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, "în sânul lui Avraam", adică în fericita comuniune a drepţilor care în timpul vieţii lor pământeşti au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui şi răbdând toate încercările, necazurile şi suferinţele, cerând ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieţii omului

În partea a doua a Evangheliei de astăzi vedem cum se schimbă starea vieţii bogatului şi a vieţii săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente şi în confort de haine frumoase, acum se chinuieşte în văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit flămând şi însetat, bolnav şi neglijat de oameni, se află acum "în sânul lui Avraam", adică în comuniunea drepţilor care şi-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne putem întreba ce fapte a făcut unul sau altul dintre aceşti doi oameni pe care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale bune sau rele, încât va fi părtaş al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, sau se va chinui în iad, dacă a făcut fapte rele. Nu cunoaştem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomeneşte. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înţelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensaţiei, a echităţii. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile primite şi fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viaţa de dincolo de mormânt. Dacă citim totuşi mai atent, observăm că cei doi oameni, adică bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, nu au fost judecaţi în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieţii lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulţumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăţie, sănătate şi viaţă fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea l-au "coborât" pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.

Nerecunoştinţa şi nemilostivirea - semne ale decăderii spirituale a omului

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.

Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, putem înţelege mai bine că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut sau pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci şi starea sufletului său

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătăţită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârşit săracul Lazăr constă în curăţirea, luminarea şi îmbogăţirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită şi paşnică. Deşi sărac din punct de vedere material, totuşi Lazăr şi-a îmbogăţit sufletul cu virtuţi multe; deşi vieţuitor cu trupul în lume, el a trăit sufleteşte în singurătate ca un pustnic, care îmblânzeşte animalele sau pacifică patimile prin smerenia sufletului său.

Evanghelia de astăzi ne arată că săracul Lazăr este răsplătit cu bucurie veşnică pentru starea sfântă a sufletului său. Numai pentru că avea înainte de moartea fizică un suflet bun, el se bucură după moarte de bunătăţile cereşti netrecătoare. Deşi sărac şi bolnav, Lazăr nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: "Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce eşti nedrept cu noi?" Ci, în tăcere paşnică şi smerită răbdare, săracul Lazăr şi-a întărit, luminat şi modelat sufletul său în bunătate. Deşi era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoşi cu el decât oamenii indiferenţi şi nemilostivi.

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Şi anume că în faţa lui Dumnezeu nu contează numai mulţimea faptelor bune, ci în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârşit ne duc la mândrie şi laudă de sine, atunci nu ne-am îmbogăţit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru devine o stare binecuvântată şi mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul încep încă din lumea aceasta în sufletul nostru. Când cultivăm bunătatea şi milostivirea, ne deschidem spre rai, spre bunătăţile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înşine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad, înţeles ca existenţă chinuită, egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire smerită şi milostivă.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad poate comunica spiritual, dar nu poate avea comuniune cu cei milostivi, cu Avraam şi cu drepţii din rai, nici nu-şi poate schimba singur starea existenţială în care se află, pentru că n-a cultivat comuniunea iubirii milostive cât a trăit pe pământ. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam, părintele spiritual al celor credincioşi, de a-i alina suferinţa cauzată de văpaia focului nu primeşte răspuns pozitiv, pentru că nici el n-a alinat suferinţa lui Lazăr cel sărac şi bolnav. De asemenea, nici cererea sa ca vreunul dintre cei morţi să meargă în lume să spună celor cinci fraţi ai lui să se pocăiască nu este ascultată: "Şi i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16, 31). Deci, cine nu ascultă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui în timpul vieţii pământeşti nu va fi ascultat de aceştia când va trece la cele veşnice.

Evanghelia de astăzi ne învaţă că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu tot timpul urmând pilda şi învăţătura drepţilor şi sfinţilor, nu aşteptând minuni la tot pasul şi mai ales învieri din morţi. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune, pocăinţă şi fapte bune este mai necesară decât a vedea morţi înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morţilor din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere şi osteneală din partea omului, după cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia - cale spre mântuire

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să înţelegem că judecata Lui este dreaptă şi că ea ţine seama de libertatea noastră de a alege viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu, sau în uitare de Dumnezeu, de a trăi viaţa în iubire milostivă faţă de oameni, sau în nepăsare faţă de ei. Dumnezeu este veşnic fericit deoarece este veşnic bun şi milostiv. Iar dacă şi noi devenim buni şi milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului, de iubirea Lui milostivă.

După cum se vede şi în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneţ, n.a.), raiul sau iadul, ca stări spirituale diferite în care intră sufletul omului, are legătură cu taina libertăţii şi a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noştri, atunci ne vom împărtăşi de fericirea raiului sau de nefericirea iadului. Raiul este bucuria comuniunii de iubire a oamenilor cu Dumnezeu şi cu semenii lor, iar iadul este suferinţa neîmplinirii sau durerea vidului spiritual din sufletul omului că nu a răspuns iubirii milostive a lui Dumnezeu cât timp a trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulţumi pentru binefaceri şi a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferinţa semenilor noştri care sunt săraci, bolnavi şi întristaţi.

Din Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos se inspiră Biserica noastră când organizează cămine pentru bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolniţe, farmacii, cabinete medicale şi spitale. Evanghelia ne învaţă că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică dincolo de mormânt.

Să ne ajute Dumnezeu să înţelegem cât de preţioasă este viaţa noastră pe pământ ca pregătire pentru viaţa veşnică fericită. Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alţii, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: "Dar din dar se face rai". Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu şi le-am cultivat, prin rugăciune şi muncă, dobândim raiul sau fericirea vieţii veşnice, spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor şi mântuirea noastră. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 Text revizuit de autor în anul 2011