Credința însoțită de recunoașterea nevredniciei aduce vindecarea

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

Textul Evangheliei din Duminica a 4-a după Rusalii descoperă o mulţime de fapte, înţelesuri şi realităţi minunate pentru mântuirea noastră. Aceste realităţi sunt descoperite, în general, în Sfintele Evanghelii, când omul se apropie de Iisus Hristos. În această apropiere-întâlnire se luminează foarte multe dintre tainele vieţii omului, dar mai ales rânduiala lui Dumnezeu cu privire la om şi lume. Mântuitorul Hristos tocmai de aceasta a venit în lume ca să întâlnească pe om în diversele împrejurări concrete ale vieţii sale şi pentru a-i indica calea Împărăţiei. Evanghelia de astăzi ne oferă imaginea întâlnirii dintre Hristos Mântuitorul şi un ofiţer roman (sutaş), având la mijloc suferinţa unui om, sluga sutaşului, întâlnire care descoperă, pe de o parte, relaţia pă­cat-boală-suferinţă, iar pe de altă parte, relaţia credinţă-rugăciune-vindecare.

Credința unui păgân, virtutea pe care Israel nu a avut-o

Întâlnirea dintre Hristos şi sutaş în Capernaum, dialogul şi concluzia referitoare la cei de la răsărit şi de la apus care vor sta la masă în Împărăţia cerurilor cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, descoperă universalitatea mântuirii neamului omenesc, chemarea tuturor oamenilor la dimensiunea de viaţă nouă descoperită în Iisus Hristos şi perspectiva eshatologică asumată prin credinţă. În acelaşi timp, credinţa sutaşului arată că nu doar poporul Israel a fost pregătit pentru venirea lui Mesia, ci şi popoarele păgâne au fost pregătite tainic, natural, tot prin Logosul veşnic al Tatălui, pentru întruparea Lui în istorie. Cu alte cuvinte, Logosul şi-a pregătit întruparea în istorie nu doar prin Lege şi profeţi, ci şi la popoarele păgâne, prin descoperirea naturală, în armonia lumii şi a omului. Sutaşul roman era exponent al păgânismului, era închinător la idoli şi totuşi a fost capabil de mărturisirea unei credinţe care nu a fost întâlnită în Israel, adică în interiorul poporului pregătit prin credinţa lui Avraam pentru venirea lui Mesia. Acest fapt arată că şi păgânii erau pregătiţi să primească şi să mărturisească credinţa în Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Textul Evangheliei oferă ima­ginea concretă a omului care, păgân fiind, este capabil de compasiune, de sensibilitate umană, de renunţare pentru altul, de suspendare a raportului rigid stăpân-slugă. Mai mult, ne este descoperită imaginea omului rugător pentru alţii şi a omului care mărturiseşte credinţa în puterea tămăduitoare a lui Iisus Hristos. De unde transpare credinţa cea mare a sutaşului? Din faptul că se raportează la Hristos ca la Cuvântul vieţii, nu ca la un mag sau tămăduitor care are nevoie pentru a vindeca de atingerea trupului bolnav. Sutaşul face apel la puterea tămăduitoare a Cuvântului dincolo de obiectivitatea lumii, a spaţiului, prin puterea credinţei unite cu rugăciunea.

Mântuitorul, Stăpânul înaintea Căruia toate se supun

Iisus Hristos este receptiv la rugămintea sutaşului de a-i vindeca sluga, chiar dacă era păgân, confirmă venirea în casa acestuia pentru a-i duce la îndeplinire cererea. Atitudinea sutaşului rămâne ferm centrată în cre­dinţă. El recunoaşte discrepanţa dintre sfinţenia lui Hristos şi propria-i condiţie limitată - „sunt om păcătos” - şi această recu­noaştere se transformă în pre­misă a credinţei care îl deschide spre o realitate lărgită şi impli­cită a vindecării. Pentru un om credincios, intervenţia asupra slugii bolnave nu trebuie să fie cuantificată în sens mate­rial-văzut, ci doar trebuie să aibă loc, să fie, indiferent de loc şi de context. Sutaşul transferă din ordinea militară în ordinea harului percepţia asupra funcţio­nalităţii lucrurilor. Din nou gândirea lui este ancorată în cre­dinţă, în credinţa că cele încre­dinţate celor din subordine sunt împlinite. În ordinea cre­dinţei, Îl recunoaşte pe Hristos ca pe Cel capabil să schimbe lucrurile numai cu cuvântul. El intuieşte prin credinţă puterea stăpâni­toare a lui Hristos într-o ordine inaccesibilă lui prin puterile lumii văzute şi implicit puterea vindecării omului în originea şi cauza suferinţei şi a bolilor. Atitudinea sutaşului ilus­trează instaurarea unei noi relaţii Stă­pân-sclav pe care o deschide credinţa până la transformarea acesteia în plan vertical în relaţie Părinte-fii, iar în plan orizontal frate-frate în relaţie dialogică cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Fratele nostru mai mare. Astfel, relaţia Stăpân-sclav nu doar se umanizează, ci se trans­formă într-o relaţie orizontală frate-frate, centrată în verticala Părinte-fii în Fiul, modelul absolut al omului.

Vindecarea este rodul participării noastre prin credinţă şi rugăciune la viaţa Lui

Sutaşul „stăpânea” istoric poporul evreu, casa lui era bine văzută în perspectiva acestei stăpâniri umane, dar în perspectiva întâlnirii cu Hristos şi a depăşirii condiţiei limitate, re­cunoaşte neputinţa înaintea bolii şi suferinţei. Prin atitudinea lui recunoaşte că sunt realităţi pe care nu le poate controla, rea­lităţi care nu răspund ordinelor lui. Dar tot din atitudinea sutaşului se descoperă şi dimensiunea interpersonală a vin­decării, importanţa rugăciunii noastre pentru alţii, puterea rugăciunii izvorâtă din puterea credinţei. Observăm că credinţa sutaşului nu a fost simplă adeziune intelectuală la cele propovăduite de Hristos, ci o credinţă făptuitoare - şi-a pus prestanţa lui profesională şi socială în joc prin apelul la Iisus pentru una dintre slugi -, o credinţă care nu viza învăţătura ca sistem conceptual desprins de viaţă, ci puterea vindecătoare a Persoanei. Vindecarea nu vine direct şi magic prin credinţă, nici chiar prin rugăciune, ca realităţi în ele însele, ci prin Cel Căruia noi ne rugăm şi în Care credem. Prin urmare, Hristos este Vindecătorul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, iar vindecarea este rodul participării noastre prin credinţă şi rugăciune la viaţa Lui, la Persoana lui Hristos. Nu ne vindecăm prin exerciţiul credinţei sau al rugăciunii ca realităţi în ele însele, ci în mod participativ, în Persoana lui Hristos, prin credinţă şi rugăciune.

Rugăciunea pentru alții

Aşadar, textul Evangheliei din Duminica a 4-a după Rusalii ne descoperă iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii şi valoarea fiecărui om în parte. Fiecare om este chemat să se împărtăşească din lumina lui Hristos, din izvorul vinde­cărilor, având în acelaşi timp posibilitatea ca să măr­turisească credinţa în Hristos. Este o lecţie cu multe înţelesuri pentru toate contextele istoriei creştinismului, dar mai ales o lecţie pentru secolul în care trăim, în context european şi global.

Biserica, noul Israel, creştinii, urmaşii apostolilor şi ai Sfinţilor Părinţi sunt chemaţi la mărturisirea credinţei în Hristos şi la condescendenţă faţă de fiecare persoană umană în parte, având înaintea ochilor spirituali întâlnirea instructivă dintre Hristos şi un păgân, capabil de o credinţă neîntâlnită în Israel. Într-o lume măcinată de su­ferinţă, vindecarea prin credinţă vizează nu doar trupul, nici numai sufletul, ci omul în integralitatea fiinţei sale. Această vindecare se realizează prin comuniune de iubire şi credinţă cu Persoana lui Hristos, prezentă şi lucrătoare în Duhul, în Biserică şi lume până la sfârşitul veacurilor. Nu în ultimul rând, rugăciunea pentru alţii este semnul unei credinţe vii, făptuitoare şi al iubirii pe care o așteptăm şi noi de la Dumnezeu şi ceilalţi oameni. Prin dialogul cu sutaşul, Mântuitorul Hristos ne desco­peră potenţialităţile şi valoarea fiecărui om în parte, ne descoperă universul spiritual la care, câteodată, se poate ridica şi un păgân.