De ce se roagă Biserica pentru conducători?

Evanghelia duminicii a V-a din Post (Cererea fiilor lui Zevedeu)

Marcu 10, 32-45

32. Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple:

33. Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor.

34. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.

35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine.

36. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac?

37. Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.

38. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?

39. Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza.

40. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.

41. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan.

42. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc.

43. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.

44. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.

45. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Solicitarea fiilor lui Zevedeu de a ocupa primele locuri lângă Iisus în împărăţia Sa dovedeşte că nu au înţeles prea bine mesajul lui Hristos privitor la împărăţie. Domnul nu-i mustră ca pe Petru, ci le răspunde: Nu ştiţi ce cereţi. Ei erau convinşi că Iisus va întemeia o împărăţie lumească, în care nu le-ar strica să fie cei dintâi luaţi în calcul pentru eventualitatea unor promovări în posturi cheie.

Oricum, dacă s-a rânduit lecturarea acestui text în a V-a duminică a Postului Mare, înseamnă că problematica sa ne priveşte pe toţi şi se cuvine să ne întrebăm şi noi dacă nu cumva majoritatea cererilor noastre adresate cerului nu vizează aproape exclusiv situaţii şi poziţii mai bune pe plan material şi social.

Rugăciunea nu trebuie definită, ci practicată

Rugăciunea izvorăşte din credinţă. Omului credincios nici nu-i nevoie să-i explici ce este rugăciunea, fiindcă el o simte şi o trăieşte fără a o mai defini. Credinţa îşi găseşte expresia cea mai fidelă în practicarea rugăciunii, fiindcă numai cel care crede în Dumnezeu şi în voinţa Sa de a-şi ajuta creaturile îi adresează cereri, iar a te ruga nu înseamnă doar a cere potrivit cu nevoile personale, ci a păstra o comuniune intimă între tine-creatură şi Creatorul tău.

Biblia nu teoretizează cu privire la rugăciune, adică nu o defineşte, ci pur şi simplu îl îndeamnă pe om să se roage, cât mai mult posibil, pentru a descoperi prin practicarea ei cât este de necesară pentru progresul sufletesc şi cât este de valoroasă. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a dat o mulţime de definiţii care de fapt sunt mai mult expresia trăirilor personale de după practicarea rugăciunii. Cea mai fidelă definiţie ar fi că „rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu“ şi „hrana sufletului din care izvorăsc toate faptele cele bune“.

Cine trebuie să se roage? Evident că toţi oamenii trebuie să se roage. Din contextul Sfintelor Evanghelii rezultă că rugăciunea nu este deloc o propunere din partea lui Iisus, ci o poruncă, şi trebuie s-o privim ca pe o datorie faţă de Dumnezeu. Se impune să practicăm cât mai des şi mai intens rugăciunea, fiindcă suntem foarte slabi şi mereu expuşi tentaţiilor.

Dacă Dumnezeu ne iubeşte mereu, se subînţelege că şi vrea să fim întotdeauna în comuniune cu El, ori nu putem iniţia această comuniune decât prin rugăciune. S-au dat şi se mai dau încă multe definiţii rugăciunii, dar ea nu trebuie definită, ci practicată. Cel care practică în mod constant rugăciunea, o simte necesară ca pe o hrană şi nu face caz de acest fapt, adică nu atrage atenţia celorlalţi că se roagă, nu şi-o strigă prin portavoce.

Despre Moise spune Scriptura că i-a zis Dumnezeu: „ce tot strigi către Mine pentru poporul acesta“, iar el îşi mişca doar buzele şi nimeni nu i-a auzit glasul.

Rugăciunea se cântă, dar nu se strigă. Ea nu trebuie deci făcută cu ostentaţie, deoarece atunci nu mai are aripi să zboare până la tronul divin, ci se pierde în văzduh ca norul fără de ploaie, şi nu are altă calitate decât de a-i distra pe demoni.

Biserica se roagă pentru orice stăpânie îngăduită de Dumnezeu

După învăţătura Domnului Hristos, se cuvine să ne rugăm mai întâi pentru noi înşine, adică pentru mântuirea propriului suflet, despre care Sf. Scriptură ne spune că are o valoare imensă: „Nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpăre (pentru sufletul său), că răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Ps. 48, 7-9). Să ne rugăm deci pentru sufletul nostru pe care l-am primit în dar de la Dumnezeu şi pe care trebuie să-l păstrăm în veşnicie. Se impune, de asemenea, să ne rugăm şi pentru membrii propriei familii pa care ne-a dat-o tot Dumnezeu, şi de a căror mântuire vom fi făcuţi responsabili. Ni se mai cere să ne rugăm şi pentru superiorii noştri, pentru cunoscuţi, pentru colegi şi pentru prieteni, ba chiar şi pentru duşmanii noştri, dacă îi avem, şi să nu-i omitem nici pe conducătorii ţării, fiindcă avem temei îndemnul Apostolului Pavel de a ne ruga unii pentru alţii.

Aici ar fi de subliniat că au fost şi mai sunt încă multe comentarii şi discuţii cu privire la rugăciunile Bisericii pentru conducători. Totul depinde de scopul cu care se face. Dacă se face pentru a-i adula pe cei puternici, atunci este un păcat. Desigur că este greu de înţeles cum era posibil ca cei care demolau lăcaşurile de cult să fie pomeniţi la sfintele slujbe. Trebuie subliniat că dacă ierarhia superioară a hotărât şi a impus preoţilor să se roage pentru conducători, are ca temei şi reper pe Sfântul Pavel, care îi îndemna pe credincioşii Bisericii primare să se supună înaltelor stăpâniri, ca unele care au fost rânduite (mai bine zis îngăduite) de Dumnezeu (Romani 5, 1-3). Biserica nu are dreptul şi nici menirea de a face vreo distincţie pentru ce fel de stăpânire să se roage, textul se referă la cea care îşi exercită puterea.

Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi cu alte substanţe inflamabile şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că i-ar fi iubit ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos-Dumnezeu. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori susţine moral, fiindcă dacă o face pentru aceasta greşeşte într-adevăr grav, ci pentru că are poruncă clară de la Mântuitorul în acest sens.

Biserica deci nu greşeşte când se roagă pentru conducători, ci greşesc ei dacă nu se roagă împreună cu Biserica şi în Biserică, mai ales că sunt creştini botezaţi şi fii ai Biserici.

Cum l-a primit Elisei pe Neeman

Arhiereul, ca de altfel şi preotul, nu trebuie în nici un caz să-i aduleze pe cei mari, iar dacă totuşi o face, nu mai reprezintă interesele lui Dumnezeu în lume, ci exclusiv pe ale lui. Prin urmare, arhiereul, şi nu numai el, se roagă pentru temporarele stăpâniri lumeşti, nu pentru a se ploconi acestora, cum eronat cred unii, ci pentru că o impune însăşi învăţătura de credinţă creştină pe care trebuie s-o cunoaştem în profunzime şi s-o trăim, nu doar să rămână la nivel de teorie ori opinie. Exemplul cel mai clar de demnitate pentru slujitorul lui Dumnezeu îl constituie profetul Elisei (sec. IX î.H.).

La acesta a ajuns un mare general al armatei siriene, pe nume Neeman, care, fiind bolnav de crunta boală, a leprei a venit la profet să se vindece, deoarece auzise, printr-o credincioasă evreică, de puterea tămăduitoare a Dumnezeului lui Israel, care lucra prin Elisei. Cu această ocazie i-a adus în dar o sumă fabuloasă, pentru atunci şi pentru azi, adică zece talanţi de argint (436 kg.) şi 6.000 de sicli de aur (97 kg.), plus zece rânduri de haine, ca să cumpere efectiv harul divin al vindecării de lepră. Era o sumă fabuloasă, dar să nu uităm de poziţia socială a acelui general şi de faptul că cel atins de acea teribilă boală, fără vindecare, era exclus din orice funcţie publică şi chiar din societate, încât nu-i de mirare că a fost dispus să investească enorm pentru sănătatea lui. Venind cu scrisori de recomandare de la regele Siriei către regele lui Israel, ca să-i găsească omul-profet potrivit să-i asigure vindecarea, acesta din urmă a îngheţat de frică şi credea că prin această cerere imposibilă caută doar un motiv ca să-i cotropească ţara, şi, într-un gest de disperare, şi-a sfâşiat hainele de pe el (II Regi 5, 6-7). Cu acest prilej, se evidenţiază demnitatea lui Elisei şi absenţa oricărei pofte de bani şi averi, întrucât nici măcar nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el ori măcar să dea vreun ospăţ în cinstea lui, cum ar face-o cei care aleargă după avantajele oferite de cei vremelnici, puternici ai lumii, ci pur şi simplu i-a spus, prin intermediul slujitorului său Ghehazi, ce trebuie să facă pentru a se vindeca, şi a făcut acel lucru şi s-a vindecat (cap. 5, 14).

Se deduce că Elisei, supradenumit şi „omul lui Dumnezeu“ n-a dormit între timp, ci s-a rugat pentru acela de s-a vindecat. Iar după fericita clipă a curăţirii de teribila boală, chiar dacă l-a şi întâlnit, nu i-a acceptat nici măcar o leţcaie. Nici nu avea nevoie, fiindcă de vreme ce-l avea pe Dumnezeu, avea totul şi nu-i mai trebuia nimic material.

Nimeni nu primeşte harul din oficiu

Profetul Elisei se constituie într-un model pentru toţi slujitorii lui Hristos şi ai Bisericii Sale, care trebuie să se roage pentru toţi şi pentru toate în chip dezinteresat, iar dacă vor să obţină calitatea de oameni ai lui Dumnezeu, să se mulţumească doar cu ceea ce li se oferă, neimpunând preţuri pentru rugăciuni sau slujbe. La rândul lor, creştinii, şi evident şi cei mari, trebuie să ştie că dacă nu se roagă şi ei împreună cu cei care mijlocesc pe lângă Dumnezeu, rugăciunile slujitorilor, oricât ar fi de insistente, rămân ca şi o scrisoare pierdută, fără adresă, se pierd în văzduh ca nişte fulgi de plop ori de păpădie purtate de vânt.

De altfel, toţi creştinii trebuie să ştie că rugăciunile Bisericii făcute pentru ei numai atunci sunt primite şi ascultate de Dumnezeu, dacă se roagă şi ei odată şi împreună cu Biserica. Chiar dacă slujbele Bisericii Ortodoxe sunt mai lungi şi mai grele, să nu se uite că împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă ca la loto şi nici nu se intră în ea în marş triumfal. Sf. Pavel zice clar: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la a voastră mântuire“. Se cere deci măcar un minim de jertfă din timpul nostru şi de efort pentru rugăciunea din Biserică.

De când slujbele se pot asculta la radio ori urmări la televizor, unii îşi imaginează că fac o mare bravură de credinţă, înlocuind rugăciunea din Biserică cu urmărirea acelor programe, savurându-şi liniştiţi cafeaua pe o sofa ori fumându-şi ţigările preferate. Harul Sfântului Duh nu se câştigă decât cu efort, şi dacă este dorit şi invocat. El nu se oferă nimănui din oficiu. La epicleză, momentul culminant al Sf. Liturghii, preotul slujitor, în sfântul altar, când invocă pogorârea harului Preasfântului Duh peste cinstitele daruri ca să se transforme în cinstitul Trup şi Sânge al Domnului, zice: „Şi acum, trimite, Doamne, harul Preasfântului Tău Duh peste noi (adică peste preotul slujitor şi peste credincioşii prezenţi la sf. slujbă) şi peste aceste daruri care sunt puse înainte“. Din rugăciune rezultă clar că primează venirea harului mai întâi peste cei prezenţi, şi mai apoi peste darurile aduse de către ei.

În concluzie, creştinilor trebuie să li se explice că nu pleacă nimeni din Biserică, de la rugăciunea comunitară, aşa cum a venit, ci cu toţii se împărtăşesc şi de harul Preasfântului Duh, într-o măsură mai mare ori mai mică.