Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Drumul Crucii este calea mântuirii

Drumul Crucii este calea mântuirii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Data: 20 Septembrie 2009

Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)

 

(Marcu 8, 34-38; 9, 1)

 

Zis-a Domnul: cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său? Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moarte, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind cu putere.

 

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

Evanghelia duminicii care urmează sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci ne arată înţelesul cel mai adânc al Sfintei Cruci, ca lumină a vieţii noastre creştine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată, în puţine cuvinte, care sunt condiţiile credinţei în El şi comuniunii cu El. Astfel, în Evanghelia ce se citeşte la Sfânta Liturghie a acestei duminici se spune: „cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“, Mântuitorul Hristos arată chiar de la început că nu forţează, nu obligă pe nimeni să-I urmeze Lui.

Nu ne împlinim când ne umplem de noi înşine, ci când lăsăm să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu

Prin lepădare de sine se înţelege lepădarea de viaţa egoistă, de modul pătimaş de a trăi. Lepădarea de sine, foarte concis, înseamnă renunţarea la mândrie şi lăcomie, iar luarea crucii înseamnă asumarea greutăţilor vieţii, a neputinţelor, a lipsurilor şi ostenelilor din viaţa noastră. Urmarea lui Hristos înseamnă ascultarea cuvântului Lui, împlinirea în viaţa concretă a poruncilor Lui şi împărtăşirea cu El prin Sfintele Taine. Lepădarea de sine este o luptă grea. Sfinţii Părinţi ai Filocaliei învaţă că rădăcina tuturor păcatelor este iubirea pătimaşă de sine şi de lucrurile materiale. Cine se iubeşte pe sine pătimaş, în mod egoist, se umple doar de sine, iar în sufletul plin de sine nu mai este loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni.

Când Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă să ne lepădăm de sine, de modul egoist şi pătimaş de a gândi, de a vorbi şi de a făptui, El vrea să ne deschidă spre Dumnezeu şi spre semenii noştri. Iubirea pătimaşă de sine naşte o mulţime de alte patimi egoiste, dintre care cea mai grea patimă este mândria, urmată de lăcomie. Din cauza mândriei şi lăcomiei, oamenii uită de Dumnezeu şi de semenii lor ori se războiesc cu aceştia pentru a se impune asupra lor, pentru a-i stăpâni sau pentru a-şi însuşi bunurile acestora. Din contră, lepădarea de sine este o eliberare de modul de viaţă strâmt în care ne închidem prin egoism şi revenirea la starea de disponibilitate de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Cu alte cuvinte, lepădarea de sine, ca lepădare de mândrie, lăcomie şi micime de suflet, înseamnă eliberarea sufletului de lăcomie pentru a deveni suflet milostiv, darnic, iertător, înţelegător şi iubitor. Prin aceasta, Evanghelia ne arată că centrul vieţii noastre nu trebuie să fie ocupat de egoism, ci de iubire de Dumnezeu şi de iubire pentru aproapele, deoarece cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu în rugăciune şi pe aproapele nostru prin fapte bune, cu atât noi ne umanizăm sau ne împlinim mai mult. Deci, nu ne împlinim ca fiinţe umane când ne umplem de noi înşine, ci ne împlinim când lăsăm să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu şi înmulţim iubirea faţă de aproapele. Aceste înţelesuri adânci, duhovniceşti, filocalice şi filosofice (ca filosofie a existenţei creştine), sunt cuprinse în cuvintele: „cel care voieşte să vină după Mine să se lepede de sine“.

Asumarea Crucii transformă necazul şi suferinţa în rugăciune şi speranţă

Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă cu sine. Pentru cineva crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut sărac ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este privarea de iubirea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Totuşi, crucea sărăciei este una mai grea, mai ales când familia este numeroasă, când ea are mulţi copii care au nevoie de hrană, de îmbrăcăminte. Cruce este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi, aşa cum vedem în viaţa profeţilor şi a unor sfinţi ierarhi ca Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.

Trebuie să fim conştienţi că nimeni nu se poate mântui fără osteneală, nimeni nu poate ajunge la bucuria mântuirii fără efort, fără luptă spirituală, fără dăruire de sine, fără jertfelnicie. Chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, ori avem o situaţie materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune.

Evanghelia nu fericeşte nicăieri pe cei leneşi, pe cei comozi, pe cei care se cruţă pe sine, ci ne cheamă să fim harnici şi darnici, să ne ostenim cu multe nevoinţe, ca prin multele eforturi să ne curăţim de patimi egoiste şi să săvârşim binele, ca să dobândim adevărata bucurie şi mântuirea sufletului. Din acest punct de vedere, crucea ca osteneală, ca efort de a săvârşi binele, se vede mai ales în familia unde părinţii se străduiesc să crească sau să educe în credinţă şi în fapte bune copiii. Crucea care duce la bucurie sau care aduce bucuria împlinirii, bucuria rodirii, este crucea ostenelilor pentru săvârşirea binelui. Aşadar, în rezumat, asumarea sau luarea crucii este efortul de-a dobândi mântuirea, de-a împlini chemarea sau vocaţia vieţii, de-a înmulţi talanţii şi de-a trece peste încercări şi necazuri.

Cât de mare bucurie au părinţii care, prin multe osteneli, au crescut copii şi văd că fiii şi fiicele lor s-au realizat, adică au urmat o şcoală, s-au căsătorit, au familie la rândul lor şi au un bun nume în societate, iubesc Biserica şi sunt iubiţi de Biserică! Astfel, ei constată că osteneala creşterii de copii în credinţă se transformă în bucurie şi înţeleg mai bine de ce se spune în fiecare duminică la Utrenie că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea“. Ostenelile, în special cele asumate de bunăvoie, aduc întotdeauna roade de bucurie sfântă, dacă sunt înţelese duhovniceşte.

Osteneală are şi agricultorul, care cu multă trudă lucrează pământul, se străduieşte să împlinească la timpul potrivit toate lucrările necesare, se scoală dis-de-dimineaţă, se culcă seara târziu, tocmai pentru că doreşte ca efortul său să devină bucurie a roadelor, bucurie a recoltei. Astfel, crucea ostenelii, în viaţa agricultorului, se transformă în bucurie a roadelor obţinute.

Crucea învăţătorului şi a profesorului, de asemenea, este osteneala, adică efortul, răbdarea şi pregătirea permanentă de a educa pe copii cu toată conştiinciozitatea, cu multă jertfelnicie şi atenţie, nu cu superficialitate sau comoditate, iar bucuria acestora se măreşte când elevii sau studenţii lor au ajuns oameni mari, specialişti cu renume şi înţelepţi, care conduc comunităţi ori se arată folositori semenilor în societate, contribuind la progresul ei spiritual, cultural şi material.

Fără îndoială, putem multiplica aceste exemple, făcând referire şi la osteneala medicului şi a preotului. Crucea care rodeşte bucurie pentru medic este efortul său de a vindeca pe cel bolnav, de a-i reda starea de sănătate şi mai ales de a-l scăpa de primejdia morţii. Iar atunci când el reuşeşte, Dumnezeu îi dăruieşte mulţumirea sufletească de a vedea că efortul său aduce mare bucurie bolnavului, prin alinarea suferinţei sau salvarea de la moarte.

Şi crucea preotului presupune multă osteneală pentru mântuirea credincioşilor. Ca să asculţi la Spovedanie multele păcate ale credincioşilor, să te rogi pentru ei zi şi noapte, să-i îndrumi, să-i ajuţi cu sfat bun, să stărui fără încetare până când cel căzut se ridică, iar cel rănit sufleteşte se vindecă, toată această lucrare cere multă muncă şi multă răbdare jertfelnică. Însă şi în acest caz osteneala crucii pastorale este urmată de bucuria înnoirii vieţii credincioşilor şi a cultivării comuniunii frăţeşti, fieşti şi părinteşti în viaţa Bisericii. Aceasta este bucuria Sfinţilor Apostoli şi a marilor păstori de suflete, bucurie din bucuria lui Hristos, Păstorul cel Bun.

Cum se poate pierde sau mântui sufletul?

Aşadar, despre crucea ca asumare a greutăţilor vieţii, fie ele neputinţe trupeşti, lipsuri materiale sau osteneli pentru săvârşirea faptelor bune, ne vorbeşte într-o formă concentrată Evanghelia acestei duminici. Dar Evanghelia ne mai spune că Mântuitorul ne îndeamnă ca, după ce ne lepădăm de modul nostru egoist şi pătimaş de a trăi şi ne luăm crucea ostenelilor, să-I urmăm Lui. Dacă în viaţa aceasta pământească doar luptăm cu egoismul şi cu suferinţa, dar nu ne şi unim cu Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui şi prin împărtăşirea cu El, atunci crucea nu duce la bucuria mântuirii în Hristos, ci devine un voluntarism crispat sau o pacificare interioară stoică.

Mântuitorul Iisus Hristos nu doreşte ca noi să ne ostenim pe pământ fără a dobândi bucurie cerească veşnică. El vrea să ne arate că, dacă ne purtăm crucea cu gândul la Dumnezeu şi cerem ajutorul Lui, ostenelile noastre trecătoare din lumea aceasta vremelnică rodesc bucurie veşnică în viaţa cea fără sfârşit a împărăţiei lui Dumnezeu. Noi urmăm lui Hristos când ascultăm cuvântul Evangheliei Lui în duminici şi sărbători, când împlinim în fiecare zi porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin rugăciune şi fapte bune, şi când ne împărtăşim cu El la Sfânta Liturghie. De aceea, împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos este izvor de bucurie, de sănătate, de lumină, este izvor de putere care ne ajută să trecem peste greutăţile vieţii, să biruim ispitele.

În continuare, Mântuitorul ne spune: „Cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui“.

Cum se poate pierde sau mântui sufletul? Omul care trăieşte viaţa în mod egoist şi păcătos este în pericol de a se pierde, însă, dacă această purtare este părăsită, prin harul lui Dumnezeu, se produce o convertire sau o transformare a sufletului ce merge spre pierzanie, întrucât doreşte să meargă spre mântuire, unindu-se cu Hristos, Mântuitorul sufletelor şi Izvorul vieţii veşnice. Pe de altă parte, cine pierde sufletul pentru Hristos şi pentru Evanghelie, adică renunţă la modul de viaţă despărţit de Dumnezeu sau contrar voii lui Dumnezeu şi alege modul de viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu, acela îşi mântuieşte sufletul său. Aşadar, dacă noi voim să ne mântuim prin propriile forţe, ne pierdem sufletul, dar când căutăm mântuirea cerând ajutorul lui Dumnezeu prin credinţă şi pocăinţă, prin rugăciune şi împlinirea poruncilor Lui, atunci ne mântuim, întrucât unirea cu Hristos Dumnezeu este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice.

Tot în Evanghelia acestei duminici Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său?“. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că sufletul omului şi mântuirea lui sunt mai de preţ decât toate bogăţiile din lumea aceasta. Toate bogăţiile acestei lumi nu pot să fie puse în cântar cu valoarea infinită şi veşnică a unui suflet omenesc. Nimic nu poate fi dat în schimb pentru un suflet, deoarece omul este persoană, creată după chipul Persoanelor dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, iar nimic din lumea materială nu poate fi mai preţios în faţa lui Dumnezeu decât omul creat după chipul Său şi chemat la viaţă şi fericire veşnică în comuniune cu El.

Drumul Crucii ne duce spre slava Învierii şi a împărăţiei lui Dumnezeu

În încheierea pericopei Evangheliei, Mântuitorul Iisus Hristos mai învaţă că cei ce se ruşinează în viaţa pământească de El şi de Evanghelia Lui vor avea parte de aceeaşi atitudine din partea Sa, atunci când El va veni în slavă să judece viii şi morţii şi să dăruiască împărăţia cerurilor acelora care L-au urmat pe El: „Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“. Cu acest verset se termină capitolul al optulea din Evanghelia după Marcu, însă Biserica nu a dorit să se încheie pericopa evanghelică a acestei duminici aici, ci a mai adăugat un verset din capitolul următor, al nouălea, ca o concluzie: „Adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moarte, până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind cu putere“, arătând prin aceasta legătura dintre suferinţa Crucii şi slava Învierii sau a împărăţiei lui Dumnezeu.

Aceste cuvinte se referă la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos, când, la şase zile după ce le-a vorbit ucenicilor despre Cruce, Iisus a luat trei dintre ucenici (Petru, Iacov şi Ioan), i-a urcat pe Muntele Taborului şi acolo Şi-a arătat slava Sa, slava Învierii Lui şi slava celei de-a doua veniri. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă nu serbează Schimbarea la Faţă a Domnului în Postul Paştelui, înainte de Sfânta şi Marea Vineri, ci o serbează în ultima lună a Anului bisericesc (6 august), ca o preînchipuire a slavei celei de-a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos, de care se vor împărtăşi cei ce şi-au luat crucea şi au urmat lui Hristos.

Cine nu vede la capătul drumului Crucii lumina Învierii cade în deznădejde

Evanghelia acestei duminici ne învaţă că cine poartă crucea în unire cu Hristos, în comuniune cu Hristos, prin credinţă, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, gustă încă din lumea aceasta bucuria împărăţiei cerurilor şi arvuna Învierii. Întrucât bucuria Învierii este ascunsă în Cruce, iar Crucea ne duce la slava Învierii, ele sunt nedespărţite. Deci, rostul prezenţei primului verset din capitolul al nouălea din Evanghelia după Marcu în pericopa Evangheliei duminicii imediat următoare sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci constă în aceea de a ne arăta că drumul Crucii este drumul Învierii, ca ridicare din moartea păcatului şi a stricăciunii, iar dacă, în timpul suferinţei prin care trecem, cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să putem birui ispitele, lipsurile, neputinţele, prin osteneli, suferinţa poate deveni cale spre bucurie. Aşadar, noi nu despărţim Crucea de Înviere şi nici Învierea de Cruce. De aceea, cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. Cu alte cuvinte, Biserica nu propovăduieşte suferinţa în sine, nu o caută, ci arată că în lumea aceasta bolnavă de păcat nu putem ajunge la vindecare, biruinţă şi bucurie fără osteneli şi fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Iar cine nu vede la capătul drumului Crucii lumina Învierii cade în deznădejde. Cine suferă fără speranţă, fără credinţă, fără să se roage lui Hristos, Care a zis: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28), acela nu poate duce lupta până la biruinţă şi adesea cade în deznădejde sau în delăsare.

În acest sens, Taina Crucii nu înseamnă doar taina suferinţei, ci e taina suferinţei cu speranţă, cu nădejde ca încredere puternică în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune fierbinte, pentru ca Dumnezeu să ne ajute să trecem peste necazuri şi să vedem la capătul suferinţei bucuria Învierii, bucuria biruinţei asupra încercărilor, bucuria împlinirii noastre duhovniceşti şi a realizării faptelor bune, izvorâte din credinţă şi iubire nefăţarnică.

De pildă, când se construieşte o biserică, există multe osteneli şi încercări, multă jertfelnicie şi cheltuială, foarte multă muncă şi preocupare, dar în ziua sfinţirii noii biserici, ostenelile şi supărările se uită, pentru că toate acestea au fost răsplătite cu bucuria sfântă a sfinţirii acesteia. Astfel, se confirmă în practică Evanghelia care ne arată că, dacă purtăm crucea vieţii noastre cu credinţă şi Îl urmăm pe Hristos Cel răstignit şi înviat, crucea se transformă în scară către poarta împărăţiei cerurilor, iar suferinţa se transformă în speranţă şi în bucurie, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!

 

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Daniel  -   Sfanta Cruce  -   Drumul Crucii  -   predica