Duminica Sfintei Cruci, între rânduiala liturgică și semnificația duhovnicească

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Duminica a 3-a din Postul premergător Sfintelor Paști este închinată, potrivit tradiției, Sfintei Cruci. În tra­diția creștină, dintotdeauna Sfânta Cruce a fost asociată cu postul; în primul rând cu Postul Sfintelor Paști, la finalul căruia Domnul nostru Iisus Hristos este răstignit pe Cruce. Istoricii deslușesc o rânduială deosebită de cinstire a Sfintei Cruci, apărută la Constantinopol în Biserica „Sfânta Sofia”, care se să­vârșea în Săptămâna Mare. Rânduiala aceasta pare să se fi dezvoltat pornind de la comemorarea mutării unui fragment al cinstitei Cruci din Siria la Constantinopol, în secolul al VI-lea, deci, de la un eveniment istoric. Din pricina numărului mare de credincioși care umpleau „Sfânta Sofia” pentru această închinare deosebită, către sfârșitul sec. al VII-lea - începutul sec. al VIII-lea, sărbătoarea a fost mutată în Duminica a 3-a din Post. În acest fel, rânduiala specială de închinare și cinstire a Sfintei Cruci putea fi continuată pentru mulțimile de credin­cioși adunate cu acest prilej și în zilele următoare, și chiar în întreaga săptămână. Triodul păstrează cântări dedicate Sfintei Cruci în toată săptămâna de după Duminica a 3-a (e.g. „Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu trupul” - stihiră la Vecernia de duminică seara; „Să ne închinăm credin­cioșii preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor” - prima sedealnă de luni; „Cu postirea luminându-ne sufletele, să ne închinăm Crucii celei mântuitoare” - prima sedealnă de marți; „Vremea postului sfin­țind-o, dumnezeiasca și preacinstita Cruce se pune spre închinare” - prima sedealnă de miercuri; „Cu puterea Crucii întărindu-vă” - prima sedealnă de joi; „Preacinstita Cruce, care sfin­țește vremea postului, se vede” - prima sedealnă de vineri). Pe de altă parte, un Tipic din secolele al VIII-lea - al IX-lea indică ziua de miercuri din această săptămână (Înjumătățirea Postului) ca fiind ziua specială de cinstire a Sfintei Cruci în perioada prepascală. În Săptămâna Mare, la Denia de Joi, s-a păstrat rânduiala scoaterii Sfintei Cruci din spatele Sfintei Mese în naos pentru ca toți credincioșii să i se poată închina; se pare că această rânduială este o reminiscență din slujba inițială de cinstire a Sfintei Cruci alcătuită de timpuriu în Biserica „Sfânta Sofia”. Rânduiala scoaterii Sfintei Cruci la Denia din Joia Mare a căpătat conturul păstrat până în zilele noastre abia pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în vremea ­Patriarhului Sofronie III al Constantinopolului, ulterior generalizându-se în întreaga Biserică Ortodoxă.

De la pomul vieții din Eden la Sfânta Cruce

Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci prezintă câteva motivații pentru alegerea tocmai a acestei zile de la jumătatea postului pentru prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci:

- „Ni se pune înainte cinstita și de viață făcătoarea Cruce, ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos și să ne mângâie… Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim și noi oarecum, morți fiind față de patimi”.

- „A fost sădită de Sfinții Părinți la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viață, spre a ne odihni, a răsufla și a ne face pe noi cei osteniți sprinteni și ușori pentru restul ostenelii… După cum cei care călătoresc pe o cale aspră și lungă, zdrobiți de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros, se odihnesc puțin, așe­zându-se sub el și, oarecum refă­cuți, termină și restul drumului”.

- „Domnul nostru Iisus Hristos, vrând să arate biruința asupra morții și că are să vină cu slavă în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împărătesc, Crucea cea de viață făcătoare… După cum la venirea unui împărat sunt purtate înainte steagurile lui și sceptrul”.

- „Dumnezeu… prin lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci îndul­cește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mângâie pe noi care trăim ca în pustie ­până ce ne va duce, prin Învierea Lui, la Ierusalimul cel de Sus… După cum dumnezeiescul Moise, când a pus lemnul în mijlocul ­izvorului, l-a îndulcit”.

- Cea mai sugestivă dintre motivații pare a fi însă chiar ultima prezentată: „Deoarece Crucea se numește și este pomul vieții, iar acest pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden, în chip potrivit și Dumnezeieștii Părinți l-au sădit pe acesta în mijlocul postului celui de patruzeci de zile ca să ne amintească și de lăcomia lui Adam, dar în același timp să ne arate, prin pomul acesta, și înlăturarea osândei lui”. Cu alte cuvinte, Sfânta Cruce este noul pom al vieții. Adam nu mai avea cum ajunge la pomul vieții din mijlocul Edenului după ce a fost izgonit din Rai. Nu întâmplător Postul Mare începe după Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Pentru că oricine se recunoaște din Adam, pornind pe calea postului și întrarmându-se cu Sfânta Cruce, să străbată calea postului cu nădejdea că va putea păși pe urmele tâlharului cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului, Noul Adam, dobândind Raiul.

Întrarmarea cu Sfânta Cruce - calea către mântuirea sufletului

Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare vine întru întărirea acestei nădejdi, confirmând faptul că Raiul cel închis odinioară pentru Adam (cum frumos spune colindul) poate fi deschis pentru oricine voiește să-L urmeze pe Hristos, cheia fiind tocmai Sfânta și de viață făcătoarea Cruce.

„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului Hristos este adresată tuturor, fără nici o deosebire. Pentru că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte ­femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).

În mod pedagogic, Mântuitorul ne indică cei trei pași pe care îi are de făcut oricine voiește să-L urmeze. Primul este lepădarea de sine, care nu trebuie înțeleasă ca o distrugere sau desființarea sinelui, ci ca așezare statornică a noastră în armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu întreaga creație. Omul căzut în păcat devine egoist și laș. Eva amăgită de șarpe dorește să ajungă asemenea lui Dumnezeu mai repede, altfel decât rânduise Creatorul, fără ajutorul Lui și cumva chiar împotrivindu-se Lui. Iar Adam, după ce cade și el pradă amăgirii, când este chemat de Dumnezeu, dă vina pe femeie și chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-o dăduse pe Eva de femeie. Dorința aceasta a protopărinților de a obține mai mult și mai repede din lucrurile dorite, dar nefolositoare, chiar păgubitoare de cele mai multe ori, încolțește adeseori și în sufletele noastre („Nu știți ce cereți!” le răspunde Domnul fiilor lui Zevedeu - Marcu 10, 38). Foarte limpede ne lămurește asupra acestei realități Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, slujba din perioada Postului Mare menită să ne readucă în sine, așa cum starea jalnică și îndepărtarea de casa tatălui l-au făcut pe fiul cel risipitor să-și vină în sine (Luca 15, 17). Pentru revenirea în sine, noi avem un ajutor de care cei din vechime nu s-au bucurat, ci doar au putut să-l nădăjduiască și să-l privească de departe precum Moise pământul făgăduinței. Căci Hristos, „firea cea stricată a neamului nostru întru sine o a înnoit”, tocmai prin jertfa Sa pe Cruce. Jertfa lui Hristos este modelul suprem al lepădării de sine la care este chemat tot omul.

Al doilea pas este luarea propriei cruci, aceasta echivalând cu acceptarea tuturor greu­tăților, suferințelor, bolilor, necazurilor din viața noastră, cu convingerea că acestea sunt ­îngăduite și oarecum rânduite de Dumnezeu. Luarea crucii nu înseamnă însă o asumare pasivă a încercărilor și vicisitudinilor vieții, ci o luptă continuă împotriva păcatului, în deplină conștiință că Domnul este sprijinitorul nostru.

„Și să-Mi urmeze Mie”, conchide Mântuitorul; pe de o parte, întărind faptul că lepădarea noastră de sine și luarea propriei cruci trebuie realizate după modelul Său, mereu cu „gândul lui Hristos” (1 Cor. 2, 16) și dragostea Lui (2 Cor. 5, 14; Iuda 1, 21). Pe de altă parte, dorește să conștientizăm că fără ajutorul Lui nu putem lucra nici lepădarea de sine, nici să ne purtăm crucea: „Căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5); și să ne ­asigure de acest ajutor.